Copilărie: prezent vs. trecut

papadie_by_nucu

Într-o seară normală și obișnuită, trebăluiam cu Blondu prin casă, adică eu puneam la uscat niște rufe și el se învârtea pe lângă mine, vorbind. Uneori mă mai și ajuta. Și-l aud, în timp ce se chinuia să întoarcă pe față o bluză:

  • Mama, tu ce-ți dorești de ziua ta? Eu m-am gândit să îți iau o rochie, pantofi și niște ochelari de soare.
  • Eu nu vreau decât o floare, să știi, dar mai este mult până la ziua mea.
  • Mama, stai!

eu mă agitam cu hainele, să termin mai repede

  • Mama, stai!

ș-am stat

A venit la mine, mi-a luat mâna, mi-a pupat-o și apoi și-a pus-o drăgăstos pe obrazul lui:

  •  – Uite, îți dau pupicul ăsta dulce, ca să îți țină de cadou, până la ziua ta. Te iubesc!

Nu-mi vine să cred că eu l-am făcut! Sunt atât de mândră!

Le are Blondu cu exprimarea emoțiilor și a sentimentelor. Copilul care am fost eu, niciodată nu se poate compara cu copilul care este el. Lipsa de informația și de comunicare din vremea copilăriei mele, m-au făcut un copil timid. Când reușeam să mă adun, să mă exprim o făceam în mod ciudat, întortocheat și pe ascuns. Să nu deranjez. Am crescut într-o perioadă în care ”TREBUIE” era cuvântul de ordine și ”CE ZICE LUMEA” era regula de bază.

Bine, că am evoluat și am învățat importanța comunicării, a exprimării sentimentelor!

Blondului i se pare normal să își exprime părerile și sentimentele, oricând și oricum. El așa a crescut. Asta este lumea lui.

  • Mami, știi, când ajung acasă înaintea ta, nu-mi mai este așa dor de tine.
  • Cum adică?
  • Păi, da! Toată casă miroase a tine și atunci mă simt mai bine!

Tăcere…. îmi căutam o replică… când îl aud pe Blond:

  • Te-am emoționat?
  • Da, zic eu, lăcrimând ușurel.
  • Ce bine, ca să simți cât de mult te iubesc!

Îmi aduc aminte că și eu mă simțeam bine când îi simțeam mirosul mamei. Mă simțeam în siguranță. Când eram tristă și mama mă consola o miroseam. Pe ascuns, dar o miroseam și era cel mai bun remediu împotriva tristeții sau supărării.

Dar eu nu i-am zis mamei niciodată. De fapt, nu-mi aduc aminte să îi fi spus că o iubesc. Poate ține ea minte?!

Am avut și eu momentele mele și îmi aduc aminte clar, eram în calsa întâi de opt martie, când mama pregătea mucenicii, iar eu m-am urcat pe un dulap din bucătărie și am cântat, pe repeat, ”De ziua ta, mămico” vreo oră. Nu am voce!

La doisprezece ani, m-am hotărât să o surprind pe mama, de ziua ei, cu un tort făcut de mine. M-a ajutat și sora mea, mai mică cu doi ani. Dacă la teorie stăteam amândouă bine, practica ne-a omorât. Am făcut tortul, dar nu l-am ornat prea frumos. Am uitat să punem lapte în crema de ornat și am amestecat doar unt, zahăr și cacao. Nu ne-a trecut prin cap nici să încălzim puțin maglavaisul, ci doar l-am îndesat, cu forța, în seringa de ornat, care s-a spart. Pereții erau zugrăviți cu humă și inițial aveau o culoare bej-ulie. Când am terminat tortul, pereții erau mai frumos ornați.

Cam așa îmi manifestam eu iubirea și nu cred că o emoținam pe mama.

Relația dintre mine și Blond este total diferită. Acum este adevărat el este băiat și trăim alte vremuri.

Așa se face, că eu am fost invitată la ziua lui de naștere. La cinci ani nu mi-ar fi trecut prin cap să o invit pe mama, ca invitat de onoare, la petrecerea de ziua mea. Bine este adevărat că sunt născută vara, în mijlocul vacanței mari și nu mă prea băga nimeni în seamă de ziua mea. Nu era un moment festiv important. Era o chestie într-un cadru restrâns, familial.

Există diferențe de personalitate între mine și mama. Cea mai importantă este că eu vorbesc. Vorbesc mult și nu prost. Mama nu. Ea tace și vorbește doar când explodează. Mă și sperie uneori.

Blondul mă moștenește. Este amuzant să văd în el un ”mini-me”. Pentru că știu tot timpul ce-i trece prin cap, este ușor de negociat relația noastră. Da, are momente în care mă suprinde. E plin de idei și e ambițios, pe alocuri încăpățânat, dar e comunicativ. Plină de idei eram și eu, dar aveam o atitudine ceva in genul ”singur împotriva tuturor”.

Dacă Blondu era vreun mutulică, de nu-i scoteai nici cu forța vreo vorbă din gură, aș fi fost mult mai surprinsă. N-as fi știut cum să reacționez și cred că nu ne-am fi înțeles prea bine.

Mare, mare diferență între copilăria mea și a lui!

IMAGINE de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s