Si, si, si, claro que si

Am reușit să am o vacanță de o lună. O singură dată în viața mea și mă mândresc cu asta!

După multă chibzuială şi după ce pe “short list” nu mai rămăseseră decât două variante: Mexic, Guatemala si Belize sau Chile, Bolivia și Peru, s-a decis varianta câștigătoare printr-o metodă democratică, care nu dă greș niciodată: s-a dat cu banul!

Am avut câteva rezervări făcute din România un zbor intern și trei cazări. Restul s-a aranjat la fața locului. Traseul nostru a fost: Mexico City, Puerto Vallarta, Cancun, Chetumal, Belize, Flores in Guatemala și ne-am întors în Mexic pe la Frontera Corozal, traversând Râul Usumacinta, apoi Villahermosa si Mexico City.

Mare noroc am avut că în trecut m-am uitat la telenovele! Oircum e bine că mai înțelegeau engleza, în rest… spaniola era singura opțiune. Ei spaniolă, noi o spanglishească desăvârșită, dar ne înțelegeam de minune. De exemplu: într-un club din Cancun ne așezăm la masă și salutăm în spaniolă. Chelnerul, foarte încântat că vorbim spaniolă a început să turuie ceva de genul: ce bine că voi vorbiți spaniolă, că nu mai suport engleza, nu știu o boabă. Am râs împreună cu el și am comandat în spaniolă: “Dos cervesas, con dos pajaros!” A râs omu’ de s-a prăpădit, am râs și noi, dar doar de râsul lui. Cum râsul lui mi s-a părut suspect,  am căutat pe net să văd ce-am zis. Frumos din partea lui că ne-a adus ce ne doream și nu ce am cerut, pentru că noi comandaserăm: două beri și două “păsărici”.

Aveau mexicanii ăștia o mare calitate: nu spuneau niciodată NU. Atât de amabili și veseli erau, încât nici măcar nu te puteai supăra pe ei.

Sunt fiţoasă la mâncare şi mi se cam luase de fasolea lor neagră, fiartă și prăjită, cu branză sărată rasă pe deasupra. O puneau aproape lângă orice fel de mâncare! Le ceream să mă scutească și să nu o mai văd în farfurie. Răspunsul lor era invariabil: Si, si, si, claro que si! Și când aduceau mâncarea, evident fasolea neagră era acolo, rânjundu-și fasolea la mine. N-o mâncam, o ocoleam în scârbă. După prima săptămână petrecută în Mexic, m-am bunghit că la salată nu aduc fasole. Așa că la prânz, comandam cele mai mari și mai bogate salate. Când îmi doream ceva în plus, ceream. Mi s-a arătat odată să cer niște măsline verzi. Sigură pe mine, n-am făcut nicio greșeală:

• Adicionalmente, quiero olivas verdes!
• Si, si, si, claro que si!

Și mi-au adus pe rând: ceapa crudă tăiată fideluță, anșoa, ouă murate, ardei iute, pătrunjel. Măi, dar atât de mișto erau, că nu m-am enervat deloc. Ceea ce a fost surprinzător. Râdeau ei, râdeam și eu. Până când foamea a învins și l-am rugat pe chelner să mă lase în bucătărie să îi arăt ce vreau. Și gata, problemă rezolvată!

La sosire, pe aeroportul din Mexico City nu eram deloc așa de relaxată și încrezătoare. Deși eu insitasem să văd Mexicul, ei bine, toate filmele cu “bandidos mexicanos” și toate documentarele cu traficanți de droguri, m-au năpădit și m-au chinuit rău. Astfel încât, atunci când am ajuns acolo îmi părea rău că nu mi-am făcut testamentul și mă gândeam cum să fac să evit orice tentativă de răpire.

Când mi-a zâmbit vameșul, era să leșin. Mi s-a părut că în priviri citesc un mesaj dubios: Hei Blondo, până aci ți-a fost! Siguri vei face pe cineva bogat și ală nu va fi bărbactu!

Taximetristul, foarte relaxat și jovial, deși era trecut bine de miezul nopții, mi-a cântat tot drumul toate serenadele mexicane celebre. Iar eu în cap aveam: Boul ăstă, ne duce direct la vânzare și cântă ca un cretin, măcar dracu de ar țipa la noi sau de ne-ar pune pistolul la tâmplă!

Când am ajuns la hotel și a venit valetul să-mi ia rucsacul din mână, aproape l-am pocnit și i-am zis printre dinți: Mă descurc! Cum era să-l las să se apropie de pașaportul meu!

A doua zi dimineață, în metrou, era o aglomerație de-mi venea să mor și nu de fericire. La fiecare poticnire a metroului, la fiecare oprire și pornire icneam, de ziceai că-s pe moarte, transpirasem, deși era aer coniționat și răcoare, îmi strângeam rucsacul în brațe, mai rău decât pe sfintele moaște, spuneam în gând “Tatăl Nostru” și io nu-s religioasă… totul din cauză că oamenii îmi zâmbeau.

Mare idioată am fost! Noroc, că n-am fost singură și că nu-s chiar proastă. În prima zi, până seara, m-am relaxat și apoi m-am bucurat de vacanță.

Dar asta până am ajuns în Belize și apoi în Guatemala!

Planul era să stăm și în Belize o noapte. Doar că atunci când am ajuns la  punctul terminus din Belize, capitala Belize, nu am vrut să mai cobor din autobuz, nici măcar ca să fumez o țigară.

Cartirele rău famate din filmele americane, unde negrii stau cât îi ziua de lungă pe trotuarul din faţa casei, îmbrăcaţi dubios şi ascultând muzică tare, brusc deveniseră realitate. Diferenţa era că în fimlele americane mai vezi şi clădiri din beton şi cărămidă. Acolo era o singură clădire aparent întreagă şi care, deşi, avea o plăcuţă cu “Minister de ..” ceva pe ea, nu era decât un mare hambar din lemn, vopsit în verde. În fața lui erau niște găini libere, care se prefăceau că ciugulesc iarbă. Iarbă nu exista, era doar un strat de praf galben și uscat. De pe un gard care nu delimita nimic (era acolo în mijloc de piaţă) ne studia atent o iguană. Am zis pas ş-am declarat că mergem direct în Guatemala, fără nicio pauză. O fi frumos în Belize, dar poate în insule, pentru că tot ce am văzut, în partea continentală, era de o sărăcie lucie. Aveau însă drumuri astfaltate, chiar dacă nu aveau geamuri la ferestre.

Imediat ce am terminat de traversat Belizele, s-a terminat şi cu astfaltul. Şi drumul nostru a mai continuat o vreme, p-un drum de ţară, destul de decent. Doar că mă întrebam unde dracu am ajuns?! Parcă mă duceam la cules de porumb. La un moment dat şoferul ne anunţă că ajungem în câteva clipe în vamă şi să avem pregătiţi banii pe care dorim să-i schimbăm. Și mă gândeam: Ia uite, ce-l freacă pe ăsta grija de banii mei şi de schimbul valutar!

Priveam cu ingrijorare pe fereastră, nu vedeam nimic din ce s-ar fi putut califica, în capul meu, drept vamă: în dreapta era un râu, unde câteva femei spălau rufe, în stânga era un câmp cu bălării uscate şi în faţă o clădire, care avea acoperişul distrus, din care atârnau nişte cabluri electrice. Am întrebat şoferul unde-i vama şi el mi-a arătat fix aceea clădire.

Dar nu asta a fost ceea mai mare surpriză. Nuuu, nici pe departe. Surpriza a fost când am văzut cine ne aştepta la uşa autobuzului: şase – şapte mardeiaşi, nu înalţi şi masivi, ci compacţi. Nu ştiai unde se termină gâtul şi unde începe capul, aşa cam pe stilul buldog, doar că ăştia erau mici şi răi. Ne aşteptau cu armele în mâini, ceva gen mitralieră cu ţeava retezată, de ziceai că-şi aşteaptă iubitele cu flori în gară. Oamenii zâmbeau politicos şi ne invitau să facem schimbul valutar. Nu fac mişto, când spun politicos.

Prima reacţie: am întrebat şoferul când se întoarce înapoi în Mexic. A râs şi mi-a zis că peste o săptămână, fiind că ajunsese acasă. Mi-am înşfăcat bagajul, am coborât din autobuz şi am trecut repede printre mardeiaşi, atentă să nu-i ating şi să nu-i privesc în ochi. Speram să găsesc în vamă o casă de schimb valutar. Nu de alta, dar nu acceptau pesos la plata taxei vamale. N-am avut noroc şi după o discuţie aprinsă cu vameşii, în care ni s-a sugerat că dacă nu ne potolim, ne paşte puţintică pârnaie, doar pentru că ne-a trecut prin cap să îi întrebăm de ce ne obligă să facem schimbul valutar la dubioşii de afară şi cum de acceptă aşa ceva. Nu i-am impresionat, ei pe noi da. Aşa că am revenit la dubioşi. Nu mai era decât unu, care aştepta răbdător să ne întoarcem. Foarte amabil, ne-a făcut şi reducere, pentru că i-a plăcut tupeul nostru atunci când i-am înfruntat pe vameşi. Dubios sau nu, vorbea engleza mai bine ca vameşii şi a fost mult mai simpatic.

Drumul din vamă până în Flores a fost ok, cu peisaje din ce în ce mai spectaculoase. Flores a fost minunat. Şi dacă Mexicul mi se păruse  ieftin, aici mi s-a părut de două ori mai ieftin, totul. Și tot aici am băut cea mai bună şi mai mare marguarita din viaţa mea! Am comandat o marguarita și mi-au adus un pahar-castron de un litru, plin ochi de marguarita! Doar pentru mine. Am băut trei în seara aia!

Guatemalezii nu erau atât de comunicativi ca mexicanii, dar erau la fel de binevoitori. Totuşi, nu  auzeai la fel de des: Si, si, si claro que si!

Deși Flores este un mic orășel turistic, puteai vedea încă, destul de clar, urmele războiului civil, mai la tot pasul. Toate mașinile de aprovizionare aveau lângă șofer, paznic înarmat. În fața internet shop-ului era paznic armat. Și tot timpul cât am stat acolo (cinci zile), aveai senzația că oamenii de abia se trezesc, senzația aia de viață nouă, proaspătă și bună.

Mi-a plăcut partea de Nord a Guatemalei, atât cât am văzut din ea. Doar intrările și ieșirile au fost realmente de poveste, cu toate astea m-aș întoarce să aprofundez.

La reîntoarcerea în Mexic, am ales un transport, plătit ca și serviciu turistic, chiar la receptția hotelului unde am fost cazați. Am plecat pe la 3 dimineața cu un microbuz spre Frontea Corozal. Pe harta părea totul foarte clar. Până am ajuns la vamă se luminase deja și ne-am trezit într-un lan de porumb. Deja nu mă mai miram foarte tare, am întrebat soferul unde-i oficiul vamal și ne-a explicat că tre’ să urmăm poteca din fața noastră (să nu ne facem griji, doar una e), și în cel mult două minute ajungem la vamă. Ș-am pornit-o pe poteca din lanul de porumb, ș-am mers până când în fața noastră stătea mândră Vama. O singură cameră cu acoperiș de paie și o ușă larg deschisă. Nimeni în jur în afară de o mândrețe de curcan și două gâște grase. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, ne-am dres vocea, ne-am dus un metru în dreapta colibei prin porumb, și am văzut un mal abrupt de râu, un râu învolburat și o luntre/barcă (nu știu ce era, de fapt) de vreo 10-12 locuri, ancorată la mal undeva la cinci – șase metrii mai jos, față de unde eram noi. În timp ce noi admiram râul umflat din fața noastră, auzim un foșnet în spate. Nu era vameșul, ci alți doi turiști germani, la fel de confuzi ca noi, dar care ne priveau ca pe cei mai buni prieteni. Vreo două minute am schimbat amabilități cu ei, până când s-a ivit vameșul: scund, gras, cu cămașa descheiată până la ultimul nasture de dinainte de cureaua de la pantaloni, cu cascheta dată pe spate, ștergîndu-se la gură, cerându-și scuze că fusese până acasă să servească micul dejun și promițându-ne că ne rezolvă imediat. Ne-a cerut pașapoartele, a scos stampila de viză din buzunarul pantalonilor, ne-a executat pașapoartele și ne-a cerut să mai aștepătm un pic, că vine imediat și barcagiul. Nici pănă în ziua de azi nu știu de i-am dat pașaportul?! Păi dacă fugea cu el în lanul de proumb, nu-l mai găseam până la strânsul recoltei.

Din senin, de fapt nu, din lanul de porumb a apărut lângă noi un puștiulică, care nu avea mai mult de paisprezece ani. Și care vorbea cea mai bună engleză de o auzisem până atunci. S-a prezentat drept barcagiul nostru și ne-a invitat la barcă. După care am avut impresia că s-a aruncat de pe mal. Dar nu, era o mică potecă pe care eu nu o observasem și pe care îmi era cam teamă să o folosesc de abruptă și îngustă ce era. M-au impulsionat nemții din spate. Se dezechilibraseră și astfel am ajuns cu toții un pic mai repede pe mal și pe scurtătură, ca să zic așa. Astfel am observat că barca avea motor și era din plastic.

Ne-am suit toți cinci în ea și am pornit în amonte. Puștiulică ne-a informat că fuseseră de curând niște inundații în zonă, dar că atunci eram în siguranță. Nu mi se părea deloc așa, pentru că pe lângă noi pluteau găini moarte, trunchiuri de copaci și tot felul de obiecte casnice. Dar cum încă mă durea capul după ce făcusem cunoștință cu barca, am decis că am vedenii și n-am mai scos niciun cuvânt. Și drumul a continuat așa vreo oră. Când am ajuns în dreptul vamei mexicane, aveau un mic ponton, malul pavat cu mici aleiuțe din lemn, scări până în dreptul oficiului vamal. Un gazon de un verde perfect și tuns impecabil. Aer condiționat înăuntru, casă de schimb valutar și un chioșc cu sucuri reci, de unde puteai să-ți cumperi și biletul de autobuz. Brusc, capul nu mă mai durea și viața era iar civilizată cu mine.

Am redevenit vorbăreață după prima ciocolată, pe care o savuram în timp ce vameșii îmi aplicau viza în pașaport. Îmi venea să-i pup pe gură pe toți. Veselă ca o vrăbiuță m-am urcat în microbuzul care avea destinația Plaenque. În microbuz am vorbit până când am reușit să-mi adorm partenerul de călătorie, dar asta nu m-a oprit, am continuat să vorbesc cu șoferul. Și șoferul avea chef de vorbă, până când a amuțit vreo câteva zeci de secunde, apoi a înjurat copios în spaniolă. A dat drumul stației de sonorizare și a spus: Orice ar fi asculați instrucțiunile și faceți tot ce vi se spune!

Am înghițit în sec!

Când mă uit în fața mașinii, pe drum observ un mare blocaj. Dube și mașini blindate blocau drumul și unii, ce păreau a fi soldați sau jandarmi, înarmați până în dinți, ne făceau semne să tragem pe dreapta. Șoferul era calm, io nu. Nu înțelegam ce se întâmplă. Erau cu noi sau împotriva noastră? Ne răpeau sau omorau de-a dreptul? Erau chiar aramată sau bandidos?

Câțiva dintre armați s-au suit pe mașină, doi s-au băgat sub ea, unul care părea a fi șeful s-a suit în mașină și ne-a strigat: Luați-vă doar actele și coborâți acum!

Restul armaților s-au suit în microbuz și s-au pus pe scotocit. Bagaje, torpedou, sub scaune, n-au ratat nimic.

Noi, pasagerii, împreună cu șoferul stăteam aliniați cam la doi metrii de microbuz, în timp ce șeful aramților trecea prin fața noastră, privindu-ne pe fiecare direct în ochi. Înainte să ajungă la mine eu deja plângeam. Când a ajuns în dreptul meu a dat doar din mână plictisit, ca și cum ar fi vrut să-mi zică să-l scutesc. Jeleam de-a dreptul! Nu am idee dacă alți pasageri erau la fel de panicați ca mine, nu mai puteam gândi. Nici n-am auzit când ni s-a dat acordul de a ne urca în microbuz. A venit șoferul la mine cu un șervețel și mi-a zis că mă pot urca în microbuz. M-am urcat, am mai bâzâit o perioadă și când m-am adunat olecuță, l-am întrebat pe șofer ce a fost chestia aia. Foarte amuzat a zis că a fost un filtru normal, că doar am intrat în Mexic pe drumul drogurilor. Dar a zis că sigur aveau un pont ceva pentru că de mult nu mai văzuse o astfel de desfășurare de forțe.

Și am început să plâng iar. M-a întrebat de ce. I-am zis: pentru că nici măcar n-am știut și pentru că tare mi-aș fi dorit să știu dinainte de drumul dorgurilor, ca să pot să experimentez și eu ceva de calitate. A râs cu lacrimi, ceea ce m-a întristat și mai tare. Tind să cred că dacă aș fi avut mai mult sânge-n vene, m-aș fi întors, să bag cel puțin o ”țigară”.

Această vacanță a avut de toate: relaxare, plajă, călătorii de douăsprezece ore cu autocarul, călătorii cu vestitele chicken buses, excursii în junglă la patru dimineața, istorie, cultură, aventură, adrenalină, grădini zoologice și rezervații naturale, peșteri, plimbare cu vaporul, excursie pe munte cu calul, parcuri de distracții, cluburi, beții, mâncat de taco în piețe la tarabe, dar cel mai important lucrul pe care l-a avut a fost TIMP-ul. Am avut timp să facem tot ce ne-a trecut prin cap. Să nu ratăm nicio primaidă mayașă, niciun muzeu, dar să și lenevim. Practic a fost cea mai tare vacanță pe care am avut-o vreodată!