De ce iubim cartile

Demult am descoperit că prefer o carte în locul altor activități statice cum ar fi de exemplu uitatul la televizor. Și tot demult am descoperit că nu sunt singura și nici cea mai mare devoratoare de cărți. Dar există lucruri pe lumea asta care uneori te surprind atât de tare, încât ajungi să vorbești singur pe stradă.

În centrul Bucureștiului, pe o bancă am observat un bătrânel care părea că se joacă cu o lupă. Era singur, cu părul alb și rar, îmbrăcat cu niște haine cu câteva numere mai mari, cu niște pantofii clăpăugi în picioarele subțiri.

Primul meu gând a fost: „Încă un cerșetor. Bucureștiul ăsta cu mirajul lui, îi atrage ca un magnet pe toți”. În timp ce mă apropiam de el am observat că ceea ce credeam că e lupă era de fapt o lentilă de la niste foşti ochelari. Ochelarii erau sfărâmați lângă el pe bancă, alături de două cărți. Într-o mână ținea o altă carte, iar în cealaltă lentila și se chinuia să citească. Fața îi era senină și fericită chiar dacă era plină de riduri. Zâmbea cu toată fața și ochii îi străluceau.

old man bench

M-am uitat mai atent la el. Deși la prima vedere l-am confundat cu un boschetar, am observat că era curat, cu mâinile îngrijite, cu părul atent pieptănat.

La picioare avea o geantă / servietă neagră, din piele, care îşi avusese perioada de glorie cu câțiva ani (buni) în urmă, acum nici încuietoarea nu mai avea. Din ea ieșea colțul unui caiet de dictando cu paginile îndoite de la prea mult folosit.

Nici nu m-a observat când m-am oprit în fața lui, atât era de pătruns de ceea ce citea, era deja în lumea pe care cartea i-o oferise.

L-am întrebat dacă mă pot așeza lângă el. Mi-a răspuns grăbit că da, fără să ridice ochii din carte. Nu-l interesa ce se întâmpla în jurul lui, era atât de ocupat să găsească o poziție bună a lentilei, astfel încât să citească cu ambii ochi. Era clar că îl irita faptul că nu putea folosi decât aceea unică lentilă rămasă intactă, dar asta nu-l oprea din citit.

Am stat vreo 10 minute lângă el fără să zic nimic, observându-l pe el, dar și pe oamenii care treceau prin fața noastră. El citea absorbit total de firul narațiunii, câteodată zâmbea, uneori avea o față serioasă, alteori se încrunta un pic și își lăsa cartea pe un genunchi, iar mâna liberă o ducea la gură, ca și cum ar fi vrut să-și înăbușe un comentariu. În schimb, toți oamenii care treceau prin fața noastră aveau pe față aceeași expresie pe care cred că am avut-o și eu când l-am observat, cu referire la statutul lui de cerșetor – plină de dezgust și grăbindu-și pașii, parcă de frică să nu fie observați de el și nu care cumva să le ceară ceva.

Mi-am făcut curaj și l-am întrerupt din citit. L-am întrebat ce citește. Mi-a răspuns: „ Recitesc Anna Karenina” și ochii îi străluceau. L-am mai întrebat ce s-a întâmplat cu ochelarii. Mi-a zis că îi avea în buzunarul servietei, dar că atunci când a coborât din tramvai, geanta s-a deschis și i-au căzut pe jos și s-au făcut țândări, dar bine că mai are totuși o lentilă întreagă. A început să se relaxeze și mi-a povestit că ieșit la pensie din învățământ acum 12 ani. Nu a avut un salariu prea mare și nici pensia nu e mare, nu mi-a spus cifre, dar a ținut să-mi specifice că se bucură că e sănătos și că îi ajung banii, astfel încât să poată să își cumpere cărți. Mi-a zis că preferă anticariatele unde găsește rarități și unde poate obține și unele reduceri pentru că e client vechi și constant.

Am vorbit mult, despre cărți, despre viață, despre lume. Mi-a făcut mare plăcere să vorbesc cu el. Mi-am dat seama, că nu prea avea cu cine să vorbească, avea o poftă nebună să discute cu cineva despre tot și despre nimic concret. Un om cult, educat, dar singur, fizic doar, pentru că în cărți găseşte toată aventura și emoția de care spiritul lui are nevoie.

Nu s-a plâns că e singur, nu s-a plâns că-i e greu. M-a impresionat tare mult cheful lui de viață și m-a durut foarte tare pentru că mi-am dat seama cât de superficiali suntem noi toți. Cât de rapid punem etichete, cât de repede îi judecăm pe cei din jurul nostru.

L-am mai întrebat de ce citește în parc. Mi-a răspuns că așa se simte aproape de lume.

Dar lumea, oare, îl simte aproape?

Denisa Tache

imagine de aici

Advertisements

One thought on “De ce iubim cartile

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s