Aventură?

20160804_190948_2c

Orice începe într-un parc de aventură, este o poveste în sine. Parcurile de aventură sunt bune la multe: la tratat frica de înălţime, la lucrul în echipă, la petrecerea într-un mod sănătos şi sportiv a timpului liber, ajută la concentrare, clar oferă multe beneficii. Dar când într-un parc aventura ajung eu cu Blondu povestea devine hazlie.

El mai făcuse traseul separat, cu instructor, eu nu. Nu pe acesta. M-am mai „jucasem” prin alte parcuri aventura, dar de capul meu. Nu mai aveam emoţii de mult, mă descurcam din ce în ce mai bine, scoteam timpi din ce în ce mai buni. Acum, înainte de distracţie, am devenit responsabilă. M-am trezit că trebuie să-l asigur pe Blond. M-am simţit vulnerabilă, neajutorată şi temătoare. Convinsă că nu mă voi descurca, astfel încât să fim amândoi în siguranţă. Responsabilitatea asta exagerată, a dus la un tremurat de nu mai nimeream să pun carabina pe tiroliană. Nu încrederea în el era problema, ci încrederea în mine.

Distracţie? Ce distracţie? Am fost redusă la zero. Tot ce am făcut pe traseu a fost să mă grăbesc să-l asigur pe el, să mă abţin să nu urlu după el îngrijorată, să mă mişc cât mai cu talent să-l ajung din urmă pe traseu şi am înjurat (olecuţă mai mult şi-n barbă). Nu pot înţelege şi pace, de ce parcă uitasem tot: care carabine, cum se desfac, unde se ţine mâna când eşti pe tiroliană…?

El s-a distrat. La patru ani nu ai decât inconştienţa vârstei şi dorinţa de a face cât mai multe lucruri împreună cu mama sau cu tata. Acum era doar cu mama. Mama, în graba ei, s-a lovit de toate rampele (adio fustă o săptămână!), i-au alunecat picioarele pe toate podeţele între tiroliene şi a fost în pragul unui atac cerebral.

Încercând să nu-l las pe Blond să vadă cât de varză emoţional sunt, m-am gândit să-l ţin de vorbă, între două instrucţiuni. Mai o glumă, mai o întrebare, încercam eu să fac atmosfera suportabilă, mai ales pentru mine. Totul a mers binişor, până am ajuns la primul podeţ. L-am asigurat pe blond, l-am întrebat dacă vrea să treacă singur sau dacă vrea să-l traversăm împreună. Nici n-a auzit ce am spus eu, era deja în partea cealaltă. Pun şi eu piciorul pe prima bucată de lemn şi începe podul să se zgâlţăie stânga – dreapta, ca la cutremur şi îl întreb pe Blond:

  • Auzi, dar ţie nu ţi-a fost frică?
  • NUUUU
  • Să mori tu că nu ţi-a fost frică! (eram la jumătatea podeţului şi-mi venea să vomit de cât de tare se mişca podul)
  • RUŞINE SĂ-ŢI FIE MAMI! RUŞINE! Ai vorbit foarte urât!

Aşa e, avea dreptate. M-am bucurat, în gând, că nu a auzit şi celelalte înjurături de mai devreme, am mai mormăit una, ş-am ajuns, în sfârşit, lângă el. Mi-am cerut scuze şi i-am spus că mi-e mi-a fost frică şi din cauza asta mi-au scăpat nişte cuvinte urâte. I-am promis că voi încerca să-mi controlez limbajul. În tot timpul acesta eu îi mutam carabinele pe un alt traseu de tiroliană. Ş-a plecat pe traseu urlând:

  • SĂ-ŢI FIE RUŞINE, MAMI, CĂ AI ZIS SĂ MORI TU!

Câte perechi de ochi, ai părinţilor aflaţi şi ei în acelaşi parc, m-au străpuns cu zeci de lasere? Ce mai contează? Mai simt încă arsurile privirilor lor!

Am strigat şi eu după el:

  • Sunt mândră de tine! Mă bucur că ţi-e nu ţi-e frică!

Nu mă puteam gândi decât: „are cineva o pelerină pentru invizibilitate?”

Totuşi de ce vânează unii părinţi greşelile altora? Să fie din cauză că pentru mulţi este mai uşor să-şi suporte propriile greşelile, atunci când au confirmarea clară că şi alţi părinţi greşesc şi o mai fac şi-n public. Dar de unde atâta bucurie când cei din jur greşesc? De ce sărim cu piatra în mână imediat când sesizăm o eroare la capra vecinului?

Aveam o părere mai bună despre mine. Că sunt curajoasă şi stăpână pe mine şi că-mi educ copilul să fie independent şi să-şi descopere limitele…Când acolo, m-am trezit blocată de propriile mele limite!

Cu toţii avem momente în viaţa de părinte în care ne simţim furioşi, frustraţi sau depășiți de o anumită situaţie. Nimeni nu-i perfect, nu există PĂRINTELE PERFECT. Este clar că tuturor ni se întâmplă să reacţionăm greşit, să ne pierdem cumpătul. Cel mai greu este să fii consecvent în menţinerea „limitelor” setate. Şi cum viaţa e greu, nu doar lapte şi miere, ba chiar cu lupte, conflicte şi uneori tragedii, nu poţi decât să-i arăţi copilului tău cum să gestioneze o anumită situaţie, iar decizia de a se comporta într-un anumit fel este a lui. Nu a ta. Copilul are nevoie de iubire şi ghidare indiferent de situaţie.

Am ajuns la concluzia că mamele tind să-şi facă prea multe griji cu privire la siguranţa copiilor lor, în timp ce taţi îi încurajează să-şi asume lucruri. Mamele sunt mai emotive şi se bazează mai mult pe ataşamentul emoţional în relaţia cu copii, ca să le influenţeze comportamentul acestora. Ele sunt făcute să încurajeze echitatea, securitatea și colaborarea, iar taţii să încurajeze concurența, independența și realizarea, asta cred eu acum.

Sunt tare mândră de mine şi de blondul meu! Aşa, schiopătat cum a fost, ne-a ieşit amândurora. Eu zic că nu trebuie să mă opresc, trebuie doar să exersez, atât. Evident împreună cu el! Ei, da, între timp va mai creşte şi el şi va fi mai uşor. Sper!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s