Gânduri poznaşe

Girl-With-Rainbow-Umbrella-wide-l

 – „Eşti o mămică tare poznaşă! urlă fi-miu la mine din viteza bicicletei şi mie mi-a plăcut tare chestia asta.

Unul din cele mai frumoase complimente primite vreodată!

Îmi place că vede în mine un partener de joacă, gata oricând să se suie într-un copac sau să facă întrecere, chiar dacă suntem într-un supermarket. Îmi place să mă pun la mintea lui şi să fac copilării, fie că merg cu bicicleta pe toate rampele, fie că mă caţăr alături de el pe toate bările şi toboganele şi trapezele pe care le găsim, fie că facem concursuri de râgâit sau că mâncăm cu mâna direct din oală, ori sărim în toate bălţile după ploaie.

Da, ştiu, sunt importante şi regulile!

Dar ce farmec mai are copilăria dacă auzi tot timpul: nu pune mâna pe aia, dă-te jos de acolo, nu ai voie acolo, nu mai vorbi, nu mai plânge, nu mai merge aşa de repede, nu mai merge aşa de încet, vino înapoi, mănâncă, nu mai mânca… şi lista poate continua la nesfârşit.

Vreau să-l învăţ să-şi descopere singur propriile limite, nu pe ale mele. Să crească independent. E viaţa lui şi vreau doar să-i fiu alături, oricând, să ştie că sunt lângă el şi la nevoie, dar mai ales la distracţie. Copilăria trebuie să fie veselă, liberă, frumoasă.

Sigur, avem şi noi câteva reguli, pe care le aplicăm la comun, sunt reguli de bun simţ: ne spălăm întotdeauna pe mâini când venim de afară, nu ne uităm la televizor în timpul mesei, ne spălăm pe dinţi de două ori pe zi, nu plecăm niciodată cu maşina dacă el nu este în scaunul de maşină si eu nu am centura pusă, nu traversăm decât la culoarea verde a semaforului şi or mai fi câteva pe care nu mi le amintesc acum… Nu îl mint, nici chiar atunci când mă întreabă cum s-a născut el şi mai ales pe unde. Nu îl compar cu alți copii. Îl ascult, chiar dacă nu-mi plac întotdeauna ideile lui. M-am autoeducat şi înainte de a spune ceva ce aş regreta sau atunci când îmi vine să ţip la el, număr întotdeauna până la zece, apoi respir adânc şi de abia după vorbesc. Încerc să-i ofer un exemplu, dar nu vreau să-i impun nimic. Şi, apropo de autoeducare, am observat foarte încântată că nu îmi mai este foarte frică de păsări de când îl am pe el. Am reuşit, singură fiind, să trec printr-un stol de porumbei fără să alerg ca disperata şi să urlu, în timp ce îmi apăr capul, aşa cum făceam pâna acum. Bonus, acum hrănesc porumbei în parc. Nu din mână, dar totuşi, nu mai leşin când sunt la 10 centimetri de piciorul meu. Asta se întâmplă pentru că am decis că fobiile mele sunt ale mele şi aşa trebuie să râmănă.

Nu vreau să devin prea cicălitoare sau prea prietenoasă, încerc să menţin un echilibru, dar balanţa mea tinde să se încline spre prietenoasă. Probabil că asta se va întoarce împotriva mea ca un bumerang, vor susţine specialiştii şi părinţii mai experimentaţi.

Dar decid să-mi urmez instinctul, aşa cum am făcut de când s-a născut şi când am decis că luatul în brațe nu este deloc dăunător, că dormitul cu el în pat ne face bine amândurora, că bebeluşii sunt rezistenţi şi nu trebuie să-l scot afară cu căciulă sau fular la gât, că mersul desculţ prin parc sau pe stradă este benefic, că îngheţata nu-i va face roşu în gât, că aerul condiţionat nu o să mi-l îmbolnăvească şi nici nu îl va trage curentul pe sub uşă, dacă toate geamurile si uşile din casă sunt deschise.

Îmi place că el mă vede frumoasă. De ziua mea a fost atât de fericit să-mi ofere un buchet de flori, atent alese de el, în culorile mele preferate şi cu florile mele preferate. Aproape m-a nimerit. Spun asta din cauză că el mă vede într-o lumină romantică şi total îndrăgostită. În viziunea lui eu sunt mai frumoasă atunci când am ruj pe buze şi pantofi cu toc. Iar florile mele preferate, a se citi ale lui pentru mine, au culori roz, galben, roşu sau sunt chestii exotice, ca de exemplu un trandafir bej cu petale mărginite fin cu grena.

Îi place să-mi aleagă el hainele şi nu dă greş. Chiar pot spune că face combinaţii mai bune decât fac eu. Asta pentru că el mă vede frumoasă şi mă îmbracă să fiu „şi mai frumoasă”, aşa cum zice el. Iar eu mă îmbrac doar ca să fiu decentă la birou, culorile să fie asortate corect şi cam atât. Hainele pe care le alege el pentru mine sunt vesele, colorate şi are grijă tot timpul să asorteze la ele, în mod obligatoriu, pantofi cu toc cu genată asortată şi bijuterii „drăgălaşe, doar pentru mame. Obligatoriu trebuie să port şi parfum.

Îmi place că ascultă sfaturile. Deşi la prima impresie, am senzația că vorbesc cu pereţii. Dar rezultatele se văd, un pic mai târziu şi total neaşteptat. De exemplu, atunci când îi explică unui copil mai mic decât el, cum este corect să traverseze strada, în timp ce aşteptăm la trecerea de pietoni sau atunci când le atrage atenţia bicicliştilor că nu se traversează niciodată strada pe bicicletă, pentru că nu eşti asigurat“.

Îmi place cum vine la mine să se cuibărească (încă) în braţele mele când este obosit sau pur şi simplu are chef de drăgăleală.

Oare cât o să mai dureze? E clar că acum ne iubim şi ne potrivim, dar va creşte, se va schimba. Oare voi reuşi să ţin pasul cu el şi să rămân prietena lui şi când va creşte?

Cât de dor îmi va fi de această perioadă!

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s