Vacanţă cu Low Cost

GSM_Why Study in Malaysia_Low cost of living and tuition fees

În camera mică de la ATI era singuri. Amândoi erau tăcuți. Ea pentru că era intubată, el pentru că era speriat. Se gândea că ea nu ar fi intrat în panică. Cristina ar fi știut exact ce să facă. Era extraordinară în situații de criză. Nu se pierdea cu firea nici dacă sângele şiroia pe podele. În mod evident îşi greşise profesia! De fapt, şi Cristina spunea asta:

  • Traducător sunt din greşeală, neurochirurg trebuia să fiu şi bărbat şi să mă cheme Cătălin.

Ce mai râdeau amândoi!

Mihai spera să-l nu dea nimeni afară. Îi era cam frică de asistenta sefă de la ATI.

Se uita la Cristina. Nu i se mai vedea părul. Cu o săptămână înainte de vacanţă îl întrebase:

  • Auzi, tu ai vreun gând să mă ceri de nevastă anul ăsta? Că eu m-aş tunde periuţă… apoi a râs şi i-a făcut cu ochiul.

După ce s-a tuns arăta ca un pui de arici roşu. Cu corpul ei sportiv şi cu mâinile ei micuţe, era ca o scânteie. De fiecare dată când venea de la sală îi spunea:

  • De mâine nu mă mai duc, arăt ca un băieţoi, ia uite ce trapez am!

Şi acum se uita la ea: avea capul bandajat, un tub înfipt în gură. Părea copil. Nu tu sporovăială, nu tu veselie, parcă era şi mai scundă. Ar fi vrut să-i vorbească, dar nu ştia ce să-i spună şi nu ştia dacă îl aude. Cristina ar fi ştiut ce să facă.

„Dacă ne-am fi despărţit, din oricare alt motiv, viaţa ar fi mers mai departe, dar, aşa, eu nu sunt pregătit să o las să se ducă. Vreau să mergem în vacanţă, aşa cum ne-am planificat. De două luni tot planificăm la vacanţa asta. Promit să nu mă mai enervez când se trezeşte zilnic la şase dimineaţa, promit să o ascult, deşi vorbeşte aşa mult. E a mea şi o vreau înapoi…”

Mihai nu auzise când se deschisese uşa de la cameră. Era doar el cu gândurile lui. Asistenta sefă intrase în cameră, l-a atins uşor pe umăr şi i-a întins un pachet de şerveţele. Nu l-a certat, ca-n zilele trecute. I-a adus un scaun şi l-a ajutat să se ridice.

„Oare când se pusese în genunchi lângă pat şi de când plângea?”

A dat să iasă din cameră, dar asistenta la oprit:

  • Doar noi doi, vom ştii. În noaptea asta poţi să rămâi cu ea. Îi face bine.

Au rămas amândoi. Au stat de vorbă. Mihai vorbea mai mult. Despre Cristina şi despre vacanţă şi despre zbor.

Nu era prima oară când zbura cu avionul, de fapt zburase atât de mult încât avea senzaţia că ştie care sunt cei mai buni piloţi şi care sunt cei mai prosti şi care avioane sunt silenţioase şi care sunt mai rapide. Învăţase unde să se aşeze în avion în funcţie de tipul acestuia, ca să nu resimtă vibraţiile la decolare. Avea o rutină, deja. Dar…

…Era o dimineaţă de iunie, încă răcoroasă la ora cinci şi jumătate. Era o dimineaţă care prevestea o zi veselă. Era începutul unei vacanţe de yece zile cu rucsacul în spate, prin Olanda. Aveau de gând sa o bată la pas de la sud la nord şi de la vest la est.

Cristina era puţin îngrijorată. Era prima oară când zbura cu o linie low cost şi avea emoţii. Auzise multe zvonuri. Nu voia să se încarce negativ. Aşa că încerca să îşi ţină mintea ocupată vorbind într-una, nimicuri.

Mihai nu observase agitaţia ei, dar asta pentru că era un pic amorţit. Nu era o persoană matinală, aşa că se mulţumea doar să mormăie aprobator, în timp ce Cristina nu se mai oprea din vorbit. În timp ce aşteptau la check in şi după două cafele, Mihai s-a trezit şi au început să poarte o conversaţie. Cristina era obsedată de control şi pentru că nu se putea abţine au început să vorbească despre zbor, piloţi, despre zvonurile negative auzite la adresa companiilor low cost. Amândoi au ajuns la concluzia, bazată pe experienţa lor de zbor anterioară, că piloţii unguri sunt cei mai slabi.

Nu mai erau atenţi la ce se întâmpla în jurul lor şi, când erau pe punctul de a se sui în avion, au observat că avionul era vopsit în culorile steagului Ungariei. Au râs, pentru că li s-a părut o coincidenţă amuzantă. Cristinei i s-a strâns totuşi puţin inima, dar s-a gândit că e doar un avion, echipajul va fi cel care face diferenţa şi compania cu care ei zburau era una românească, iar ea avea încredere în piloţii români. Şi-a alungat gândul urât cu un gest simplu, aşa cum îţi dai părul pe spate, apoi s-a suit în avion.

Din păcate planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din târg, pentru că ei făcuseră check in-ul bazându-se pe informaţia oferită de compania low cost, care anunţase pentru zborul respectiv un alt tip de avion, aşa că s-au trezit aşezaţi fix deasupra trenului de aterizare.

Avionul era vechi, înghesuit şi cu miros de vechi, cu scaune pătate şi unsuroase. Dacă exteriorul era proaspăt vopsit, interiorul te făcea să te gândeşti că ai trecut printr-o gaură în timp, care te transporta cu vreo 20 de ani în urmă, pe vremea când încă se fuma în avioane.

Cristina era puţin suspicioasă pentru că la urcarea în avion îi întâmpinase o stewardesă care le-a urat „bun venit la bord” în engleză şi-l tot întreba pe Mihai dacă nu i s-a părut ciudat accentul ei. Mihai avea alte griji, pe el îl preocupa confortul, avea o problemă cu spaţiul personal. E normal, la 1,85 m orice avion îi crea probleme, dar acest avion, pur şi simplu, îl sufoca. Scaunul lui nu se putea regla nici măcar în pozitie de relaxare, dar avea scrumieră.

Mihai s-a relaxat, a reuşit să se adâncească rapid într-o carte şi să facă abstracţie de la toată forfota îmbarcării, din jurul lui.

Cristina era din ce în ce mai agitată. Nu reuşea să se liniştească sub nicio formă. Mihai nu-i dădea nicio atenţie, era obişnuit cu agitaţia ei de dinaintea oricărui zbor, până la momentul în care personalul de bord începea instructajul de siguranţă. Atunci Cristina nici nu mai respira, era în transă până se termina demonstraţia, după care se liniştea de fiecare dată.

Avionul unguresc a început să ruleze pe pistă. Pilotul a început prezentarea cu un anunţ, prin care îi informa pe pasageri că ei fuseseră „închiriaţi” de compania low cost pentru acest zbor, dat fiind că acea companie era foarte aglomerată. Apoi s-au prezentat pe rând de la pilot până la ultimul steward, tot personalul de zbor, toţi unguri.

Avion unguresc, personal unguresc.

Cristina a început să transpire. Avea palpitaţii, zicea că nu mai vede bine şi începuse să respire agitat. Mihai a renunţat la carte. Nici el nu se simţea prea confortabil. Avionul se zgâlțâia pe pistă în timp ce-şi tura motoarele de ai fi zis că se rupe în două. O uşă de la compartimentul de bagaje de mână era deschisă şi sporea zgomotul de fundal. În avion era o linişte ciudată, nimeni, dar nimeni nu vorbea, doar avionul tuşea şi horcăia, ca un bolnav de tuberculoză. Cumva avionul bolnav a reuşit să decoleze, după de a dat cu roţile de pistă de două ori înainte să se ridice complet de la sol. Grea decolare.

Cristina era palidă şi-i strângea mâna dreaptă a lui Mihai de i se albiseră degetele. Mihai nu zicea nimic, el strângea mânerul din stânga al scaunului şi dacă ar fi fost mai iute, probabil că el ar fi strâns-o pe Cristina de mână, poate mai tare decât o făcea ea. Cristina era palidă şi transpirată. Simţea că se sufocă deja. Când avionul a închis trenul de aterizare s-a simţit de parcă avionul s-a rupt in aer.

La puţin timp după asta creierul Cristinei a făcut scurt circuit. Respiraţia ei era atât de rapidă, încât nu mai erau decât nişte suierături scurte, ca un fel de fluierat. Trupul îi era scuturat de nişte mişcări nefireşti, spasmotice. Mihai încerca să o facă să iasă din stare, crezând că are un atac de panică şi îi vorbea încet, o mai mângâia pe mână din când în când, în acelaşi timp încerca să atragă atenţia unui steward. Cristina avea părul ud de la transpiraţie, începuse să-i curgă salivă din colţul gurii şi nu mai putea vorbi prea clar. I-a spus lui Mihai că i-a amorţit mână. De fapt, mâna ei dreaptă era complet imobilă, ca şi paralizată. Mihai observat că şi faţa îi era strâmbă şi ochiul drept nu mai clipea. Cristina paralizase la propriu, de frică. Şi încerca să vorbească. Nu mai înţelegeai nimic din ce spunea. Mihai şi-a desfăcut centura şi s-a ridicat pentru a cere ajutor, deşi semnul de centură încă nu se stinsese. Atunci un steward s-a ridicat şi a venit spre ei. L-a împins uşurel pe Mihai înapoi în scaun cu o mână, în cealaltă ţinea nişte chestionare de legislaţie rutieră. Li s-a adresat vizibil iritat de bolboroselile Cristinei:

  • Liniştiţi-vă, oricum nimeni nu vă poate ajuta. Avionul trebuie sa ajungă la destinaţie.

Mihai i-a spus, cât a putut de calm, că, Cristina paralizase şi a insistat că ar avea nevoie de un medic.

  • Poate să şi moară! a răspuns stewardul. Nu avem ce să îi facem, acum decolăm.

S-a aşezat la loc, în spatele avionului ş-a reînceput să facă chestionare cu zâmbetul pe buze. Mihai a început să vorbească tare:

  • Măcar c-un pahar de apă sau c-o pungă de hârtie, poate ne-aţi putea ajuta?!

Celelalte două stewardese şi stewardul cu care vorbise Mihai mai devreme, au izbucnit în râs. O stewardesă blondă cu părul împletit într-o coadă groasă, cu obrajii roşii şi asprii, ca de ţărancă stată mult prin soarele câmpului şi puţin cam plinuţă, i-a răspuns obraznic:

  • E un zbor low cost. Apa costă bani şi pungi nu vă dăm nici dacă vomitaţi.

Şi au continuat să vorbească între ei în ungureşte, râzând şi ignorându-l complet pe Mihai. Mihai s-a uitat spre Cristina. Cristina tăcuse. Avea faţa inuman de transfigurată, cu partea dreaptă complet imobilă, ochi injectaţi din care curgeau lacrimi. Faţa ei avea deja o culoare roşie – vineţie. Deja nu mai respira. Din când în când corpul ei avea un spasm. Mihai a strigat tare în avion:

  • Ajutor! Este vreun medic în avion?

A desfăcut centura Cristinei. A smuls-o din scaun şi a întins-o pe culoar, începând să o resusciteze. Din spatele lui Mihai a venit un tânăr care i-a zis că e rezident şi va încerca să ajute. Din faţa avionului a venit copilotul împreună cu o stewardesă în vârstă. Cei trei din spate nu mai râdeau. S-au ridicat şi au aglomerat culoarul degeaba. Ţărăncuţa plinuţă i-a spus lui Mihai, tare încât să fie auzită:

  • Este ok, nu vă faceti griji, în opt ani de când zburăm cu aeronova asta, nu am păţit nimic, încă.

Mihai s-a uitat la ea consternat şi a urlat:

  • ÎNCĂ!

Ţărăncuţa blondă şi plinuţă nu mai avea obrajii roşii.

Mihai a făcut schimb cu rezidentul. Acum o resuscita el pe Cristina. Rezidentul a rugat toţi pasagerii să rămână pe locurile lor, să nu aglomereze culoarul în mod inutil.

Cristina nu mai dădea nici un semn de viaţă.

Copilotul s-a intors în cabină. La puţin timp după, s-a auzit vocea pilotului care anunţa aterizarea de urgenţă pe un aeroport. Nu ştiu dacă cineva a reţinut numele aeroportului. O doamnă în vârstă, care şedea la două scaune depărtare de Mihai şi Cristina înspre spatele avionului, s-a aşezat în genunchi şi a început să se roage cu voce tare.

Rezidentul a verificat pulsul Cristinei, când a făcut schimb cu Mihai şi a strigat:

  • Are puls!

Cineva a aplaudat.

Doamna religioasă a strigat: AMIN!

Stewardesa plinuţă a suspinat.

Avionul rula deja pe pistă, aterizase. În capătul pistei era o ambulanţă care îi aştepta. Echipajul de pe ambulanţă a urcat în avion cu o targă mobilă. Au pus-o pe Cristina pe targă şi au preluat ei masajul cardiac. Mihai a coborât în spatele lor.

Erau la Cluj.

Diagnosticul a fost accident vascular cerebral hemoragic.

  • Cum naiba să faci AVC la 28 de ani? o întrebă el pe asistentă. N-a fost în viaţa ei bolnavă. Mergea la sală de trei ori pe săptămână şi alerga în fiecare dimineaţă. Odată n-a zis că o doare capul. A renunţat la fumat acu opt luni.

Asistenta i-a explica despre comă indusă, despre cum viaţa Cristinei nu va mai fi la fel de acum înainte. Mihai se gândea ca asta i-ar fi explicat şi Cristina. Ea nu vedea problema, ci soluţia.

După ce a fost scoasă din comă, Cristina nu mai putea vorbi si avea toată partea dreaptă paralizată. În trei săptămâni a învăţat să scrie cu mâna stângă. Primul lucru pe care la scris a fost: VREAU SĂ MOR, AJUTĂ-MĂ! Mihai a cedat, a aruncat hârtia, a prins-o de umeri şi a urlat la ea:

  • Tu şi cu mine mergem în vacanţă, întelegi? Noi doi avem planuri, tu nu poţi să faci ce vrei, suntem doi şi ar fi bine să îţi laşi părul să crească, auzi? Să crească! Si repede, pentru că noi doi avem planuri.

Cristina şi-a revenit. I-a luat şase luni să reînveţe să vorbească şi să meargă singură. Dar atunci, la externare, la doar o lună şi două săptămâni după accident, au închiriat o maşină şi şi-au continuat drumul spre vacanţa mult dorită. Scaunul cu rotile al Cristinei nu i-a împiedicat. Vacanţa lor cu rucsacul în spate a fost una din cele mai amânate vacanţe din viaţa lor. Dar dacă nu ar fi avut acel stop nedorit, nici iarba şi nici ciupercile din toată Olanda nu ar fi avut un gust şi un efect atât de bun.

„Viaţa e scurtă, dar dacă ai mai primit o şansă, atunci bucură-te de ea” spune mereu Cristina oricui o întreabă de ce nu i-a dat în judecată pe cei de la compania de low cost şi le zâmbeşte tuturor cu toată faţa.

Azi are părul lung!

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s