Un munte de cadou

bcg060716_cab_vf_omu

Aveam emoţii!

Trenul ne-a lăsat in Gara Predeal pe mine, sora şi tatăl meu. Era aproape ora nouă dimineaţa. Rucsacul din spatele meu era puţin mai uşor decât mine. Aveam patruzeci şi două de kilograme şi aproape optsprezece ani. Dacă făceam o mişcare mai bruscă, riscam să cad pe spate şi să rămân blocată cu picioarele în sus, ca un cărăbuş. Nu aveam nicio şansă să mă mai ridic singură. Toţi trei eram echipaţi pentru a petrece 2 nopţi şi trei zile pe munte, fără rezervări, doar cu harta şi busola în mână. Traseul era deja stabilit, având ca punct terminus Gara Pietroşiţa.

Ne aştepta un traseu inţiatic…

Iulie. În Predeal era frig. Mie îmi era frig. Am râvnit la un pulover din lână netoarsă atârnat la o tarabă la ieşirea din gară. Eram conştientă că nu aveam nevoie de el, dar mă gândeam că ar fi fost un cadou frumos. Era ca şi cum ne-am fi plimbat până la Predeal, aş fi primit cadou un pulover cumpărat din gară şi ne-am fi întors acasă, cu primul tren spre Bucureşti, că să mă îmbăt în aceea seară la o petrecere de pomină. Atât voiam: optsprezece ani = beată moartă în Bucureşti, cu câţiva colegi ameţiţi care încă nu evadaseră din canicula Bucureştiului. Bine, voiam şi munte, dar în cap aveam ceva lejer un foc de tabară, o chitară şi evident o beţie. Visam la o beţie adevărată, de care încă nu avusesem parte, aşa cum alţii visau la iubirea împlinită. Îmi venea să protestez, dar în acelaşi timp mă şi bucuram.

Am plecat în traseu, primul punct atins a fost Cabana Vânătorilor de Munte. O scurtă oprire, în gând mă întrebam dacă noi suntem singurii oameni din România care o ard pe acolo, puţină apă, un sandwich, câteva poze, un tras rapid de suflet, apoi am început să urcăm spre Poiana Izvoarelor. Traseul nu devenise spectaculos, dar era antrenant. Ciocolata era la mare căutare. Parcă rucsacii erau mai uşori. De fapt, chiar erau, pentru că în Predeal puseserăm pe noi nişte haine mai groase. Dar, acu, mergând şi încălzindu-ne, încet – încet, foaie după foaie, lucrurile groase zburau după noi şi îşi regăseau locurile înapoi în rucsaci. Am depăşit. Cabana Poiana Izvoarelor şi am continuat urcuşul pe Bucşoiu Mic. Era atât de linişte! Puteai vedea Câmpia Transilvaniei şi îti puteai imagina agitaţia de acolo şi forfota oamenilor, dar la noi nu ajungea nici un sunet. Doar paşii nostri se auzeau şi din când în când câte un strigăt de ajutor al meu sau al soră-mii, când rucsacii începeau să ne tragă în spate şi ne dezechilibrau. După fiecare moment tensionat, făceam o pauză. Nu ne grăbeam. Planul era să mergem astfel încât să ajungem în noaptea aceea la Cabana Mălăieşti. Oricum muntele îţi oferă timp. Ziua se dilată, parcă este la fel de lungă ca veşnicia munţilor.

În urcarea noastră ne-am întâlnit doar cu patru oameni în decurs de vreo trei ore, care coborau spre Predeal. Pe acelaşi traseu cu noi nu urca nimeni. Mi-a trecut de câteva ori prin cap că ne-am rătăcit sau că nu mai există cabana şi vom dormi in cort, într-o vale glaciară, dar apoi mă gândeam, că e mai bine că nu-i nimeni, pentru că vom avea mai mult spaţiu în cabană pentru noi. Apoi mă gândeam că, dacă nu-s alţi oameni, ne vor mânca câinii cabanei. Şi uite aşa tot contrazicându-mă în gând singură, am ajuns la Mălăieşti. Cu vreo jumătate de oră înainte de apus. La Mălăieşti înserarea vine mai devreme pentru că soarele se ascunde în spatele munţilor. Am depus rucsacii în faţa cabanei, l-am lăsat pe tata să negocieze cazarea şi masa şi am plecat cu soră-mea să vizităm rapid împrejurimile, înainte să apună soarele. Aveam la noi o lanternă şi un cuţit. Adică eu aveam, soră-mea mă avea pe mine şi lanterna şi cuţitul meu. Ne-am plimbat  destul de mult, era întuneric de-a binelea când ne-am întors la cabană. Tata, cabanierul şi-un cioban se pregăteau să plece după noi. M-am mirat, da nu mi-a păsat prea tare. Îmi era foame, aşa că nu m-am sinchisit să întreb de ce latră câinii şi de ce se pregăteau să plece după noi. Ei erau fericiţi că ne-am întors, aşa că nici ei nu au comentat ceva. După masă am ieşit afară din cabană să admirăm stelele, dar câinii erau atât de agitaţi că ne-au cam stricat zen-ul. Şi aud ciobanul:

  • Şi io rămân aici la noapte! Ursoaica dă târcoale. Are doi pui. I-o fi foame…

Şi m-am gândit ce naiba aş fi făcut eu cu un cuţit şi o lanternă în faţa unei ursoaice flămânde?! Şi cu soră-mea după mine… dintr-odată o beţie în Bucureşti îmi părea o idee mai bună şi mai sigură, decât să mori mâncat de ursoaică cu câteva ore înainte de a împlinii optsprezece ani. Cine a mai dormit în noaptea aceea? Speram să aibă cabanierul puşcă! Nu l-am întrebat, mi-era să nu spună „nu” sau că nu-i sezon de vânătoare… Apoi am sperat că poate ursoaica se va sătura cu câinii, deşi mi se rupea sufeltul, dar voiam sa fac optsprezece ani… chiar voiam. Până pe la patru dimineaţa câinii s-au dat de ceasul morţii şi eu la fel. Cred că ei au adormit primii sau eu, mă rog, nu asta contează, ci că m-am trezit vie, veselă şi având optsprezece ani.

Răsăritul soarelui admirat de pe prispa Cabanei Mălăieşti a fost primul meu cadou. Mirosea a proaspăt, mirosea a viaţă. Muntele mă saluta.

Am luat micul dejun şi am pornit spre Vf. Omu. Am decis să o luăm prin Hornuri. Habar n-aveam niciunul cum era urcatul pe Hornuri. Corzi nu aveam. A fost o urcare aproape pe verticală. Cel puţin mie aşa mi-a părut, o urcare pe grohotiş. Şi în cap aveam: „mai bine mă mânca ursul, decât să mor cu creierii împrăştiaţi. Bine, frica asta de moarte era alimentată şi de frica mea de înălţime, pe care o am de când mă ştiu şi pe care tot încerc să o tratez. I-am dat munte de câte ori am putut, dar uneori îşi scoate colţii şi mă pune la respect. Nu am avut timp să fac atac de panică, drumul a fost scurt. Greu, dar scurt.

Optsprezece ani şi Vf. Omu!

Aveam lumea la picioare. Eram regina castelului meu! Liberă, adult (cel puţin în capul meu!) şi învingătoare. Muntele mi-a făcut al doilea cadou! Nu mi-am mai amintit de dorinţa mea de a trage o beţie de pomină, pentru că eram deja beată, de fericire. Din Vf. Omu am urlat cât m-au ţinut plămânii. Am anunţat lumii că sunt gata! Am anunţat-o să se pregătească! Apoi am băut ceai de rostopască. Atât aveau la Cabana Vf. Omu. Prima mare beţie din viaţa mea, cea la majorat, a fost cu ceai de rostopască!

Ne-am continuat drumul. Am făcut o oprire la Cabana Caraiman să ne lăsăm rucsacii și am urcat la Cruce. Coborârea de la Cruce spre Caraiman, pe Brâna Mare a reușit să-mi provoace un atac de panică. Preț de vreo oră am blocat drumul. Nu mai funcționam, nu mai gândeam, doar urlam și strigam după salvamar. Da, atât de disperată eram că uitasem cum se numeau salvatorii muntelui. Din fericire oamenii muntelui sunt diferiți. Cu toții m-au susținut şi au avut răbdare cu mine. Chiar şi cei care erau în faţa mea şi care şi-ar fi putut continua drumul, s-au oprit să mă ajute. Acum eram convinsă că o să cad in Cascada Urlătoarea şi nu aveam decât fix optsprezece ani. Pe lângă coarda pe care o aveam, am mai fost ancorată de încă două, una din faţă şi una din spate, iar când am reînceput să mă mişc, adică atunci când muşchii s-au relaxat şi mâinile şi picioarele s-au mişcat pe stâncă, oamenii m-au aplaudat. Tot drumul până la Caraiman am plâns de emoţie. De la Caraiman, se anunţase Salvamontul, aşa că atunci când eu am ajuns la cabană, ei se pregăteau să vină să mă salveze. Am mai fost aplaudată încă odată. Aveam optsprezece ani şi reuşisem să înving primul obstacol din viaţa mea.

La Caraiman am băut alcool. De ziua mea. Un pahar de vin şi apoi am avut nevoie de vreo două ore să mă adun, înainte de a pleca din nou pe traseu Trebuia să ajungem înainte de înserare la Cabana Scropoasa. Era deja târziu, atacul meu de panică şi pauza de refacere de la Cabana Caraiman, ne-au întârziat destul de mult. Am trecut pe lângă hotelul Peştera. Era o mare ruină: fără geamuri, uşi sau toalete, totul fusese distrus sau furat. Imaginea aia mi-a lăsat un gust amar. Nu aş fi crezut că şi muntele poate fi furat!

Am avut un mare noroc, Lacul Zănoaga era secat, aşa încât l-am traversat prin albia uscată, care era plină deja de iarbă si flori sălbatice. O frumuseţe! Am scurtat mai bine de o oră, nefiind nevoie să înconjurăm tot lacul. La Scropoasa am prins un apus de soare fantastic, iar lacul avea o culoare verde – smarald incredibila. Cabana era aproape plină, cu greu am găsit două paturi disponibile. Oricum, am stat destul de mult afară să admirăm cerul plin de stele. Totul părea ireal de aproape şi de frumos. Ultima noapte pe munte a fost una de poveste. Ultimul cadou pe care muntele mi l-a făcut: cerul înstelat, atât de aproape de mine, de parcă puteam să-l ating şi liniştea. Liniştea palpabilă, de îţi era frică să gândeşti, pentru că s-ar fi putut auzi.

Ultima parte a drumului a fost o coborâre continuă, nu am trecut prin tunelul ce face legătura cu Barajul Scropoasa si Cheile Orzei, era închis.

Rucsacii erau uşori atunci când am ajuns în gara din Pietroşiţa.

Eu aveam optsprezece ani şi o zi şi muntele îmi oferise cel mai frumos majorat…

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s