Fără şpagă

1444811562Recent, am experimentat o intervenție chirurgicală minoră, cu o internare de o zi într-un spital de stat din Bucureşti. O experienţă memorabilă!

A fost pentru prima dată în viaţă când nu am dat şpagă în spital!

Cum am ajuns să am această experienţă? La cerere. Intervenţia a fost la cerere, restul a venit de la sine.

În multitudinea de pitici din capul meu, aveam unul, care din când în când îmi spunea să-mi rezolv problema, ceilalţi pitici, mai fricoşi din fire, m-au tot împiedicat, până acum, să mă hotărăsc, dacă să rezolv problema sau nu. Piticul curajos a învins, am rugat o prietenă să-mi recomande un chirurg, după care am demarat operaţiunea. Medicul, foarte prietenos şi foarte glumeţ, mi-a explicat telefonic care sunt opţiunile, cum va decurge intervenţia, ce acte am nevoie şi unde să mă prezint cu ele. Eu l-am mai întrebat doar, dacă se poate să-mi facă şi o biopsie, aşa pentru liniştea mea, evident, mi-a zis că se poate.

M-am dus la medicul de familie, l-am rugat să-mi dea o trimitere medicală către departamentul medical, unde aveam nevoie. Am refuzat concediul medical. Chirurgul îmi spusese că intervenţia nu va dura mai mult de o oră şi voi fi sociabilă imediat după, aşa că înarmată cu trimiterea, cartea de identitate şi cardul de sănătate, m-am prezentat la el, pentru programarea intervenţiei. Acolo, in biroul de consultaţii din secţia Ambulatoriu mai o glumă, mai un sfat, mai o întrebare şi, iaca, in douăzeci de minute cu totul eram internată, programată, instruită, ca să zic aşa ready-to-go. Nu a fost nevoie să-i reamintesc medicului, ce problemă am sau că vreau şi biopsie. A ţinut minte tot ce discutaserăm la telefon, înaintea consultaţiei şi nu eram singura lui pacientă. Dar când omului îi place ce face se vede, se simte, nu are nevoie de stimuli externi să se facă că te cunoaşte şi că-i pasă.

Astfel am intrat în contact cu asistente, medic, recepţionere, cu toţii, oameni normali, amabili, care n-au cerut nimic şi care si-au făcut treaba fără amânare, fără discuţii inutile, cu zâmbetul pe buze, cu profesionalism. Mi-au răspuns la toate întrebările, au fost foarte atenţi la nevoile şi emoţiile mele.

În holul sălii de operaţii am fost întâmpinată de o asistentă extrem de drăguţă, care mi-a plăcut tare mult. M-a ajutat să-mi schimb tricoul, ca să nu-l murdăresc şi mi-a oferit un câmp steril, pe post de tricou. Mi-a găsit un loc sigur unde să-mi las telefonul şi cartea de identitate Nu aveam voie să merg cu ele în sala de operaţie. Nu aveam după mine vreun însoţitor sau aparţinător, cum i-o spune. Aşa sunt eu singură, mai simplu, fără complicaţii. Nu trebuie să mai negociez emoţiile altei persoane, că de abia fac faţă la proriile mele emoţii. Intru în sala de operaţie, împreună cu asistenta şi mă invită să mă urc pe masă, însă observă că-mi bătea soarele drept în ochi. A încercat să repoziţioneze masa, fără succes, aşa că a chemat o infirmieră şi au pus în geam, pe post de draperie, un cearsaf. Eu încă nu mă decisesem, dacă să mă întind pe masă sau sau să fac cale-ntoarsă, aşa că m-au încurajat, amândouă. Asistenta mi-a zis să stau relaxată şi că tot ce mă roagă este, ca după ce începe operaţia să nu îmi mişc mâinile deasupra câmpului steril. Aşa, că m-a întins pe spate, cu picioarele îndoite de la genunchi şi pentru siguranţă, mi-am băgat mâinile sub mine, m-am gândit că aşa n-o să le vântur, pe unde n-am voie.

A intrat medicul în sală, eu eram deja înfăşurată în diverse chestii care albastre, care verzi. Ne-am salutat. Era prima oară când îl vedem în ziua respectivă. M-a executat rapid cu o anestezie locală şi în timp ce mă opera, îmi spune că pot vorbi. Mie îmi era frică şi să respir, nu cumva să să-i alunece bisturiul în zigzag, să mă trezesc cu buzunare suplimentare. Aşa că i-am spus că dacă n-aş avea olecuţă de emoţii, aş glumi chiar, dar aşa prefer să-i răspund la întrebări dacă are. Cred că sub mască râdea niţel. Încercam, în gând, să mă relaxez, să cânt o melodie, să număr toate becurile din sală, când îl aud: „Hopa!… Mi s-au rotunjit ochii, ca-n filmele de animaţie japoneze şi-ntreb: Hopa… ce? Să mă îngrijorez? A râs de-a dreptul: „A, nuu, doar că am descoperit că, chestiuţa era mai mare decât lăsa să se vadă la suprafaţă şi acu mă gândesc cum să cos…” Zic: „Aaa, ce bine, că e doar atât! Gata, nu mai am emoţii, dar cred că am nevoie de-un control la inimă sau cap, nu sunt sigură, pentru că la „Hopa” ceva a pocnit…”

Chirurgul râdea, râdeam şi eu, dar eu cam cu jumătate de gură. Omul era relaxat, pentru el bisturiul nu reprezenta o ameninţare, cum era pentru mine. Şi eu pot să râd scriind la tastatură în acelaşi timp şi nu-mi tremură mâna, deh, fiecare cu munca lui. Doar că, atunci, eu mă gândeam că poate ar fi indicat să nu-i distrag atenţia, să nu greşească cumva. Stresul era doar în capul meu, dar realizez asta abia acum.

După ce s-a terminat intervenţia, m-am ridicat de pe masă şi m-am admirat, mă rog, mi-am admirat plasturii ş-am fluierat admirativ. Asistenta îmi zice: „Da, clar arătaţi bine, se putea şi mai rău!” I-am răspuns: „Sunt sigură, că se poate şi mai rău, dar sigur, cei ce arată rău după operaţii nu au avut acelaşi medic ca şi mine!”

Le-am mulţumit, i-am lăsat în sală, l-a ieşire mă aştepta o altă asistentă cu reţeta gata pregătită, mi-am recuperat bunurile şi m-am dus la birou. La opt dimineaţa fusesem în faţa sălii de operaţie, iar la 10.30 ajunsesem deja la birou.

Am mai avut o consultaţie post-operatorie şi apoi mi-au fost scoase firele. Totul s-a întâmplat în secţiunea Ambulatoriu. Rapid, cu veselie, într-o atmosferă prietenoasă.

Toată aventura asta m-a făcut cumva să sper, din nou, că şi în România, cu tot cu sistemul ei sanitar amărât şi vai de el, se poate fără şpagă. În cap nu am decât: IAR E BINE ÎN ROMÂNIA! În afară de mulţumiri nu le-am dat oamenilor care m-au ajutat, nimic. Şi culmea, culmilor: nu am fost lăsată să aştept pe holuri, nu am avut nicio complicaţie, nu am tăieturi în plus sau amintiri neplăcute. Bonus, cred că m-am îndrăgostit de domnul doctor. Dar asta e altă poveste…

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s