Treziti-vă!

slide_1

Ieri în parc am asistat la o scenă de coșmar. Aș putea zice că am văzut împlinit unul din cele mai negre coșmaruri al oricărui părinte. Un copil de patru – cinci ani a fost lovit în plină figură de un leagăn. Efectiv a zburat prin aer și pentru câteva secunde a rămas lat pe pietriș, cu ochelarii într-o parte. Am țâșnit de pe banca pe care stăteam și am fugit spre el. Mama lui a fugit și ea, însă copilul s-a ridicat și a început să fugă șocat, în cealaltă direcție. Mama lui l-a ajuns, eu i-am ridicat de jos ochelarii. Reacția mamei lui m-a speriat. La apucat de umeri și a început să-l scuture serios și să urle la el:
– De ce fugi măi copilule? Ti-am zis să nu mai fugi! Să fii atent! Să te uiți pe unde mergi!
Pot să înțeleg că era șocată și că, și ea, s-a speriat serios. Dar totuși, în povestea aceasta ea era adultul, ea ar trebui să fie cea care oferă consolare și confort copilului ei, cel puțin. Să se abțină, să nu șocheze și mai tare copilul și așa traumatizat.
Am ajuns lângă ei, i-am întins ochelarii și i-am spus să stea liniștită, sunt întregi, nu s-au spart. Atunci, mama a ieșit parcă din transă și și-a luat copilul în brațe și s-a uitat în jur. M-am uitat și eu. Totul în jurul nostru era ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Mama care își împingea fetița în leagănul care l-a lovit pe copil, continua să o facă, cu aceeași intensitate, fără să se oprească sau fără să încetinească un pic. Nu zic că este vina ei, nu. Dar măcar să fi arătat că îi pasă, măcar să-și pună mâna la gură și să oprească leagănul, măcar să încetinească. Nimic. Neclintită, impasibilă. Mă gândesc cum ar fi reacționat dacă ar fi fost vorba despre copilul ei?
În jurul nostru erau patru bănci, pline ochi cu părinți care stăteau și se uitau ca și când nimic nu s-a întâmplat, unul nu s-a ridicat, de frică, cred, să nu-și piardă locul de pe bancă sau poate de șoc?! Un tată care stătea pe margine cu fetița de mână și-a făcut cruce, a mormăit ceva de genul „Doamne ferește”, s-a întors cu spatele și a plecat învârtindu-se. Nimeni nu i-a oferit mamei măcar un șervețel, un pic de apă, un loc pe bancă. Copilul urla isteric, avea fața plină de sânge și tremura aproape de convulsie. Mama, cu el în brațe, începuse să transpire, de șoc.
Am luat-o ușurel de mână și am condus-o către banca de unde mă ridicasem. I-am dat o sticlă de apă să spele copilul pe față și un pachet de șervețele. Din fericire dinții erau întregi, dar buza de jos era toată spartă de la un capăt la celălalt și sângele șiroia. Copilul a luat sticla de apă și a băut zdravăn din ea. Împreună cu mama am încercat să-l calmăm. Am stat, lângă ei, până s-au liniștit un pic amândoi. Copilul nu a făcut vreo convulsie, dar era transpirat de se udaseră hainele pe el din cap până în picioare, tremura îngrozitor, suspina de ți se rupea sufletul și se agăța de mama lui ca de un colac de salvare. Între timp au ajuns lângă noi și două prietene ale mamei. Le-am lăsat. M-am retras, iar ele au plecat spre urgență, cu copilul. Clar, un medic trebuia să îl consulte.
Copilul meu s-a supărat pe mine pentru că am dat altcuiva sticla lui de apă și șervețelele lui, fără să-i cer voie. I-am explicat că un copil a avut nevoie de ajutor și i l-am oferit. Nu a contat pentru el, m-a acuzat că intenționat i-am dat apa lui. L-am luat în brațe și l-am strâns tare, în timp ce-mi venea să plâng în hohote și mi-am recunoscut greșeala față de el. Da, intenționat am dat sticla lui de apă, pentru că m-am gândit la binele unui copil aflat în suferință și da, aș mai face de-o mie de ori, dacă ar fi nevoie. Toată seara, copilul meu mi-a reproșat că i-am dat ceva al lui, altcuiva, fără să-i cer voie. L-am întrebat, cum crede că ar fi fost dacă el s-ar fi lovit și nimeni nu m-ar fi ajutat și nimeni nu i-ar fi oferit o gură de apă să se liniștească. S-a uitat la mine și mi-a zis:
– Mama, mă bucur că l-ai ajutat cu APA MEA. Vreau să mă ajute și pe mine cineva, atunci când mă voi lovi. Dar tu să ai tot timpul la tine ‘nițică apă, că oamenii nu prea au sărit să-l ajute pe copil. Doar tu i-ai dat APA MEA.
Și, da, așa este! Nimeni, altcineva în afară de mine nu a schițat vreun gest. Nici măcar nu au întrebat dacă este bine sau daca să sune la ambulanță.
M-am șocat! Și mi-am dat seama, că eu sunt singura responsabilă care trebuie să îi insufle copilului meu: empatia, compasiunea și responsabilitatea. Nu vreau să crească egoist. Nu vreau să fie spectator la suferința altora Și vreau ca de astăzi să-l învăț noțiunile de bază de prim ajutor. Și îmi mai doresc foarte tare să se facă cursuri de prim ajutor în școli și grădinițe. Doar așa copiii noștri vor crește diferiți, vor reacționa ca niște oameni și se vor ajuta între ei, la nevoie. Nu își vor face cruce și vor pleca mai departe și nici nu vor rămâne indiferenți la suferința altui om.
Dragi părinți, TREZIȚI-VĂ!
Nu stați pe bancă, impasibili uitându-vă la un copil plin de sânge. Nu este un spectacol! Este o poveste despre viață și moarte. Da, moarte. Nu exagerez cu nimic. O lovitură de leagăn, primită în plină figură de un copil de patru sau cinci ani poate fi fatală!
De ce sunteți atât de egoiștii? De ce nu acționați decât dacă vouă personal, vi se întâmplă ceva?
Accidente se pot întâmpla oricând și oricui. Nu acuz pe nimeni, nu spun că mie nu mi se întâmplă niciodată. Nu spun că sunt perfectă. Dar așa cum sunt, și mai ales din cauză că nu sunt perfectă, sunt extrem de îngrijorată, când mă uit în jurul meu și realizez că dacă m-ar mușca cânii pe stradă, oamenii din jur ar țipa la mine să las cânii în pace, nu mi-ar oferi ajutor.
Poate exagerez, dar încă tremur. Eu, încă sunt șocată de imaginea copilului care a zburat efectiv prin aer și apoi a căzut lat, inert pe spate, iar pocnetul… încă îl am în urechi.

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s