Pe N.V.

blind-date

  • Vin eu şi te iau de undeva cu maşina, stăm puţin de vorbă, vedem ce şi cum şi dacă totul e în regulă, mergem la magazin, luăm un vin bun sau o şampanie şi mergem la tine să sărbătorim. Cum sună?
  • Amuzant! Eu zic aşa: ne întâlnim pe undeva prin centru, mergem la o cafenea, stăm de vorbă şi nu mergem la mine. Cel puţin, nu acum. Îmi trebuie mai mult timp să invit pe cineva la mine, iar în pat, la sărbătorit, şi mai mult. Deci, hai să ne cunoaştem. Cum sună?
  • Nu e vorba că nu ne cunoaştem, ci de ce simţi. Că ajungi acum sau mai târziu sau chiar deloc, nu este absolut nicio problemă. Pai eu ce vreau? Să ne cunoaştem. … Dacă este şi altceva, de ce nu? Suntem doi oameni maturi..

Pe aici se tot învârtea discuţia pe whatsapp până în momentul în care am decis să cedez presiunilor de a mă vedea cu un….

“tip singur, ca şi tine. Nu-ţi spun mai multe despre el, te las pe tine să-l descoperi. Ăsta e numărul lui de telefon xxxx. Lui i l-am dat deja pe al tău. Ce mai aştepţi, trece viaţa pe lângă tine şi o să mori singură?!”

Nu ştiu de ce am zis: „da, hai să ne vedem”, dar am făcut-o.

Şi ne-am dat întâlnire, eu refuzând să-mi ascult singurul pitic din cap, care-mi spunea: „măi, fată, majoritatea bărbaţilor singuri, trecuţi de prima tinereţe, în România sunt graşi, cu muschi şi ceafă lată, chelioşi cu şapcă, manelişti şi cu şoste flauşate albe!” Mi-am tras două palme morale şi m-am mobilizat, spunâdu-mi că, trebuie să îi iau pe oameni aşa cum sunt şi trebuie să-mi lărgesc orizonturile, nu pot lăsa nişte idei preconcepute, să pună monopol pe gândirea mea. Şi apoi cine ne-a pus în contact, mă cunoaşte cât de cât. Am renunţat la instinct şi la exagerări şi am plecat spre locul de întâlnire.

Am ajuns cu două minute mai devreme, el era deja acolo. Ploua şi avea o geacă lălâie pe el şi sapcă pe cap. „Hmm!”, a mârâit piticul. I-am ars una peste gură şi i-am transmis: „Băi, e punctual şi plouă, contează mai mult decât şapca!”

Ne-am strâns mâinile, am făcut cunoştinţă, nu am reţinut prenumele. Vorbea la fel de moale, precum mi-a strâns mâna şi mi-a fost jenă să-l mai întreb odată. Am trecut peste. Ajungem la cafenea. Intrăm, ne facem comozi. Îmi dau jos geaca, mă întorc cu spatele la el, ca să o agăţ în cuier şi când revin la masă, constat că şi el se dezbrăcase. Şapca a rămas la locul ei, pe cap. Era burtos, dar cu muschi, cu cămaşă înflorată peste care avea o vestuţă tricotată. În timp ce mă asezam la masă, m-am lovit de piciorul mesei şi m-am uitat în jos. Da, avea şosete flauşate albe. Piticul meu râdea, de se crăcăna, deşi avea gura plină de sânge.

Comandăm ceva de băut: el ceai verde, eu cola. Îmi scot o ţigară şi când mi-o aprindeam aud:

  • Tu eşti d-aia cu cola şi tigări? (râd, gândindu-mă că încearcă să fie amuzant, dar fiind emoţionat, i-a ieşit un căcat)
  • Da, îmi place să trăiesc pe muchie de cuţit.
  • Îhm.

El se pare că primise trei detalii despre mine: câti ani am, că sunt divorţată şi că am un copil. Eu ştiam despre el că este singur, câţi ani are şi că locuieşte cu maică-sa.

Se leagă şi el de ce ştie şi-ncepem:

  • Aşa şi eşti divorţată şi ai un copil. Câţi ani are?
  • blablala.
  • E cam mic (în cap aveam „cam mic”: că l-am făcut târziu sau se referă la divorţ… ce dracu vrea să spună?). Şi taică-su se implică, cum e?”

Eu i-am spus pe scurt despre omul din viaţa mea, tată bun şi prieten bun. Şi i-am spus că nu-mi prea place să vorbesc despre divorţ, despre fostul soţ şi despre copil, sunt chestiuni mai intime, pe care nu le discut aşa cu oricine, la o cafea.

  • Îhm. Şi ce faci tu, aşa, în timpul liber?
  • Citesc mult (şi pauză, aşteptând următoarea întrebare: ce citeşti…)
  • Îhm, mda, şi…altceva
  • Ascult muzică, dansez, fac puzzle, mă plimb cu bicicleta, merg la concerte… Îmi place muntele, mai mult decât marea. Fac mai multe, dar, na, depinde de timp şi de împrejurări.
  • -Îhm. (pauză – nimic, nicio întrebare, niciun interes. Îmi zic: deh, e omul ruginit, o fi trecut mult de când n-a mai stat de vorbă cu cineva necunoscut, a uitat cum se face. Să-l ajut, zic!)
  • Dar tu ce faci? Cum te relaxezi, când nu lucrezi? Ah, şi apropo: lucrezi şi unde?
  • Eu lucrez la stat. Şi când am timp mă ocup de vechituri, ştii tu, antichităţi. Şi mai merg la sală, la înot.
  • Interesant, frumoasă pasiune colecţionarea de antichităţi. Mi-ar place să ştiu mai multe. Eu nu sunt în stare să deosebesc nişte chilipiruri vechi, de adevăratele mici comori. Şi cum faci, te duci în târguri?
  • Aaa, nu, eu le vând doar.

Începeam deja să-mi pierd răbdarea!

  • (îl întreb) Şi înot unde faci? Eu mă duc…
  • Aaaa, eu mă duc la aeroport, departe.
  • Şi ce muzică asculţi?
  • Aaaaa, ascult de toate şi modernă şi de dans, clasică, manele (sau o fi fost „clasica-manea”, vorbea moale… Piticul, râdea şi zbiera în capul meu: Ţi-am zis io!)
  • Dar ce gen îti place cel mai mult?
  • Aaaaa, toate n-am vreo preferinţă.
  • (deja nu mai puteam să mă abţin) Ştii ce muzică îmi place mie? Rockul! Şi ştii ce nu-mi place DELOC: manelele şi oamenii care ascultă manele.
  • Îhm
  • Auzi, dar eu nu înţeleg cum vine asta: eşti singur şi stai cu maică-ta, de ce? Mi-e mi se pare că ascunzi ceva, e cam legat cu aţă albă. Hai să-ţi explic: eu acum ceva timp mi-am făcut un cont pe Tinder. L-am lăsat activ trei zile. Era plin de dubioşi, care nu căutau decât sex, sub protecţia semi-anonimatului pe care ţi-l oferă Tinder-ul. Fusesem avertizată, însă eram curioasă. Exemplu: „ Bună, dimineaţa, ce faci, eu aşa m-am trezit cu un chef de fxxxt”, ceva de genul, înţelegi? (a dat din cap aprobator). Şi tu, cu insitenţa ta, de a merge la mine „să sărbătorim”, înainte de a ne cunoaşte şi povestea cu maică-ta, sună destul de asemănător.
  • Fiecare are dreptul la părerea lui.
  • Corect, dar e mai frumos când o şi exprimăm, nu?
  • Aaaaaa. (pauză, nu mai voiam să plec, deja îmi ascuţeam cuţitul, eram gata de atac). Şi să ştii că am o garsonieră. O închiriez, să mai fac un ban. Şi nu mă văd cu maică-mea prin casă. Casa e mare!
  • Ah, da?! (mă gândeam deja la vreo vilă cu intrări separate) Cât de mare?
  • Trei camere.
  • Wow, dar trebuie să fie un apartament mare, dacă reuşiţi să vă evitaţi cu atâta eleganţă!
  • Aaa, nu e mic. Şi să ştii că am avut relaţii, chiar şi de lungă durată.
  • Aşa, şi ce s-a întâmplat cu ele?
  • Păi, ne-am despărţit. Dar să ştii că nu fost numai ele de vină. Că nici eu nu sunt perfect!
  • Nici eu nu sunt normală! (râde) Perfecţiunea şi normalitatea sunt atât de relative, încât poate ar fi mai bine să nu le mai folosim, decât în capul nostru.
  • Îhm
  • Ok, cerem nota?
  • Da.

Ieşim din cafenea şi-mi zice:

  • Da’ de ce fumezi atât de mult? Nu ţi-e frică că o să mori? Rămâne copilul singur.
  • Măi, de murit, murim cu toţii. Ce crezi că tu eşti nemurior, pentru că nu fumezi? Sincer, îţi zic: s-ar putea să mori tu înaintea mea. (râde)

Mă întreabă, dacă vreau să mă conducă acasă. Îi mulţumesc, îl refuz şi spun:

  • Mai bine te conduc eu la maşină. E mai sigur, ce zici? (râde)

Ne despărţim, cu promisiunea „ne mai auzim noi”. Eu având în cap ceva, el altceva, în mod cert.

A doua zi, mesaj pe whatsapp:

  • Bună dimineaţa, domnişoară. (dacă era lângă mine, îl pocneam, însă i-am răspuns:)
  • Salut
  • Ce mai zici?
  • Mai nimic, iau totul aşa cum este şi mă abţin
  • Nu prea eşti vorbăreaţă azi… Bem o sticlă de vin diseară la tine?
  • Nu pot, sorry.
  • Păcat, îţi faci tu timp, dacă vrei.
  • Eiii, păi dacă o iei aşa, atunci NU VREAU!
  • Pot eu să mă opun fericirii tale?

Am închis internetul, de fapt telefonul cu totul, însă când l-am redeschis, nu aveam niciun mesaj nou. Până la urmă, s-o fi prins! Sau poate doar e puţin supărat pe mine că l-am refuzat, din nou.

Ajutorul „cunoştinţelor” feminine din viaţa mea este de nepreţuit!. Nu-mi este foarte clar de ce insistă aceste persoane să mă cupleze cu cineva, oricine. Am în cap, totuşi, două ipoteze.

Prima ar fi că le este frică să nu mă dau la soţii lor sau ei la mine, depinde acu’ care, cum cedează primul. Vor să-şi pună la adăpost familia şi sănătatea psihică, aşa că trebuie să mă cupleze, de urgenţă. Iar în viaţa lor perfectă de nevastă-mamă-gospodină, am apărut eu, cea mai mare provocare a momentului, ca să nu spun a vieţii. Astfel, au decis că nu e bine să lăsăm femeia de lângă noi singură, trebui să o mărităm rapid, să se cuminţească naibii odată. Nu poţi lăsa să ţi se vânture aşa, prin casă, o femeie singură, care declară că singurătatea e chiar mişto. Cum să-i permiţi să spună în faţa lui bărbac-tu că ei îi place de ea şi de viaţa ei, Doamne fereşte! Îi bagă în cap ăstuia idei prea libertine! Una care spune că de când e singură se simte ca-n adolescenţă şi vorbeşte într-una de muzică şi concerte şi filme şi excursii şi maşini. Una care merge pe stadion sau concerte şi fluieră cu două degete, cot la cot cu bărbac-tu şi bea ca el şi nu pică sub masă şi tu nu faci faţă să-i însoţeşti peste tot. Tu ai vrea la shopping cu ea, chiar dacă-i singură, asta e, te sacrifici, în fond are gusturi mai bune decât tine, deşi nu vrei să recunoşti. Ceea ce au uitat aceste cunoştinţe este că şi înainte de a fi singură, eram fix la fel. Singura pauză pe care am făcut-o a fost imediat după ce am devenit mamă, dar de când copilul a devenit mai independent, am revenit la vechile obiceiuri….

Şi a doua ipoteză ar fi că ţin la mine şi conform principiilor de viaţă „sănătoase” româneşti, ele ştiu că femeia TREBUIE să fie măritată şi cu copii. Chestia asta li s-a băgat în cap încă de când erau copii. Iar acum când sunt mari şi ar putea decide să facă ce vor, fiind la casa lor, ele au ales altceva. Au ales să nu citească, sunt niste prostii şi oricum nu au timp. Dar le interesează scandalurile din viaţa vedetelor autohtone şi mai reacţionează când moare cineva. Nu merg la film sau la teatru, ce nevoie au, când au televizor şi internet.? Nu le trebuie sport, păi, ce nu merg ele zilnic cu copii în parc, câtă mişcare să faci? Dacă s-ar duce la sală ar arăta ca nişte bărbaţi: „n-ai văzut cât de scârboase sunt culturistele?” Ele, cunoştinţele astea de ţin la mine, au văzut tristeţea din ochii mei şi simt că pot face mai mult pentru mine. Au decis că mă iubesc atât de mult, încât nu mă pot lăsa să mă veştejesc de una singură. Şi apoi, am apucat-o deja pe căi greşite. Încă puţin şi mă duc sub pod la Băneasa să mi-o trag cu tir-iştii. Ele îmi vor binele, de ce să ajung o curvă? Pentru aceste cunoştinţe, femeia nu este completă până nu are o familie şi copii. Nu vor să mă ştie singură şi neîmplinită, ca să nu zic neiubită.

Nu ştiu, zău, pe care din aceste două ipoteze să o aleg?! Dar ştiu un lucru clar, mi s-a pus gând rău!

Dragele mele „cunoştinţe”, vă mulţumesc că-mi purtaţi de grijă, dar vă rog mult să-mi daţi pace! Jur că nu mă dau la bărbaţii voştrii! Jur că le voi respinge avansurile, dacă vreodată va fi cazul.

Vă rog, ascultaţi-mă cu atenţie, nu vreau să mă mărit. E adevărat că aş vrea o relaţie, dar nu e obligatoriu. Mă simt bine în piele mea. În viaţă mă ghidez după alte principii, decât ale voastre. Standardele mele sunt ridicate, atunci când mă gândesc la un potenţial partener. Asta şi pentru că am termen de comparaţie solid. Ştiu clar ce vreau de la viaţă: să fiu FERICITĂ!

Facem şi noi un efort să ne rezumăm fiecare la a ne trăi viaţa aşa cum ne place? Încercăm să luăm părţile bune ale fiecăruia din noi şi să-i apreciem pe oamenii de lângă noi pentru ceea ce sunt? Să nu încercăm să-i schimbăm, după chipul şi asemănarea noastră?

 

Imagine de aici:

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s