O zi dificilă

o-SAD-KID-MOM-facebook

O zi dificilă începe cu o dimineață dificilă

Sună ceasul, vibrează, doar. E şase şi jumătate, vineri dimineaţă. Mă dau jos din pat şi-mi încep rutina de fiecare dimineaţă, sperând ca blondul meu să nu mă fi simţit şi să mai doarmă vreo jumătate de oră, iar eu să apuc să rezolv cât mai multe.

N-am avut noroc nici de data asta. S-a trezit mârâit nevoie mare: „De ce n-ai dat drumul la deseneeeee?” şi dă cu lacrimile în mine. Oftez, îl consolez, mă gândesc că mâine-i sâmbătă. Prima criză trece, la fel de rapid, pe cât mi-a luat să pun „Thomas and Friends”. Şi îndrăznesc să-mi spun în gând: „ Hai, că asta n-a fost aşa rea!”. Mare greşeală! A urmat o oră de ”nu vreau să mănânc; nu vreau să mă spăl pe dinţi; vreau să mănânc; nu o felie, două vreau; nu vreau cu gem, vreau cu dulceaţă; nu vreau să mă îmbrac; vreau să mă spăl pe dinţi; nu vreau să merg la grădi; nu mai vreau desene; vreau desene, dar nu astea; vreau să stau doar acasă” etc.. cu tăvălit pe jos, lacrimi şi muci.

Am țipat la el…

Tensiunea creştea, întârzierea creştea şi ea. Simţeam că-mi vine să-i dau un şut în fund, care să mi-l plaseze direct în clasa de la grădiniţă. După oră în care m-am străduit din răsputeri să fiu calmă şi să găsesc un numitor comun, ca să ieşim amândoi din starea dubioasă în care ne adânceam, n-am reuşit şi am ţipat la el. Am cedat nervos, el s-a speriat. Nu sunt mândră deloc de asta, îmi vâjâiau urechile, dar am reuşit să ieşim din casă. Ajungem la ieşirea din bloc, pun piciorul pe prima treaptă şi aud:

– Mama, dar mi-e nu-mi plac cizmele astea, astea nu-s de super-maximă viteză, astea-s de ploaie.
– Hei, dar am schimbat încălțările de trei ori deja, astea au fost alegerea ta.
– Nuuuu, acum le vreau pe alea pe care le-ai ales tuuuuu.
– Hai să le schimbăm, pentru că nu vrea să mai plângi şi să fii supărat.

Mi–am zis că aşa îmi trebuie, am ţipat la el, era de aşteptat să facă o criză, ca să se descarce. Bine că a făcut-o repede, cu mine. Am mai tras aer adânc în piept încă odată, l-am luat de mână şi ne-am întors acasă să schimbăm încălţările. A urmat chiar un zâmbet.
Ajungem aproape de intrare în grădiniţă şi furtuna reîncepe:

– Mama, am o veste proastă pentru tine, simt că am febră.
– Te rog, lasă-mă să verific. Nu, ai febră, garantat.
– Deci nu sunt bolnav?
– Nu, din fericire!
– Nu e fericire, că azi nu o să-mi placă la grădiniţă.
– Te rog, nu mai gândi negativ. Adu-ţi aminte te rog toate lucrurile bune care ţi-au plăcut până acum la grădi.
– Nuuuuuu, niciodată nu mi-a plăcut la gradiniţţţţăăăă! Te rog mult nu mă lăsa aici, nu fi rea”! Eu sunt prietenul tu cel mai bun. Hai acasă să stăm doar noi doi…

Din momentul ăsta nu mai conta ce spun

L-am luat în brate, l-am lăsat să se vaite şi mergeam în continuare spre grădiniţă. L-am schimbat în timp ce el încă plângea şi în cap aveam doar un sentiment oribil de vinovăţie, că-l oblig să facă ceva ce el nu-şi doreşte. Dar mai era un pitic, în capul meu, unul mic dar cu voce puternică, care urla: „e doar şantaj emoţional, dupa ce cei pleca în cinci minute el va fi bine, tu nu vei fi, dar nu contează.”

Am stat cu el până s-a liniştit un pic. Nu mai conta cât de mult întârziasem la muncă, era deja târziu, de când plecaserăm de acasă.
Ne-am luat la revedere şi când să ies pe uşa grădiniţei aud în spatele meu o uşă trântită şi un urlet înfiorător: „MAMA, NU PLECA!” El alerga după mine, în spatele lui alerga educatoarea şi pe uşa clasei se iţeau câteva capete de copii curioşi.

M-am oprit, l-am luat în braţe, l-am asigurat că ne vedem diseară şi că îl iubesc, doar că l-am lăsat plângând în braţele educatoarei şi urlând că lui îi va fi dor de mine toată ziua.

Am plâns până la birou

Cum am intrat în birou am sunat la educatoare. În secret îmi doream să-mi spună că trebuie să mă întorc să-l iau, dar mi-a zis că s-a liniştit în câteva minute, după plecare mea şi că era la lecţia de engleză.
Eu nu m-am liniştit atât de uşor, cum s-a liniştit el, dar spre sfârşitul zilei de muncă eram şi eu mai bine, când îmi sună telefonul. Mă suna mama mea pentru că blondul vroia să-mi zică ceva. Blondul nu vorbea, ci plângea în hohote şi cu sughiţuri, implorându-mă să vin mai repede acasă.

M-am ridicat şi am plecat

Am ajuns acasă, am deschis uşa de la lift şi l-am văzut în fund, pe pragul uşii de la intrarea în casă, se jelea, strigându-mă.
M-am aşezat lângă el şi ne-am luat în braţe. Plângea el, oftam eu. După câteva minute am intrat în casă, el plângând eu consolându-l. Şi el tot zicea, multe fără sens, aparent: ”De ce nu mi-ai adus o surpriză? Eu am fost cuminte azi, să nu mă mai duci la grădiniţă, mie nu-mi place domnişoara, mi-e nu-mi plac copii mei!” etc. şi a turuit vreo jumătate de oră printre lacrimi şi suspine la mine în braţe până când s-a mai liniştit.

Atunci când a fost mai calm, l-am întrebat de ce este atât de supărat şi mi-a zis că unul din colegii lui vine la grădiniţă de două zile cu un pistol zombie şi el nu are şi a vrut să-l ia şi el să se joace şi s-au certat şi domnişoara la pedepsit.

Ei, poftim problemă! Off, dacă ar fi spus el de cu o seară înainte ce-l supără!

Ne-am uitat împreună pe net, am ales pistolul dorit, l-am comandat. El a redevenit fericit, eu liniştită. El a declarat că nu îl va lua niciodată la grădi, ca să nu se mai certe cu nimeni.
Eu aş vrea să îmi cumpăr un radar de detectare a problemelor. Dacă ştiţi cumva de unde să-l cumpăr, vă rog să-mi spuneti, că după ziua asta atât de epuizantă emoţional, am slăbit trei kilograme şi nu mai am de unde.

Vă mulţumesc!

Articol publicat aici

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s