DEPRESIE

depression

“- Parcă o cunosc pe persoana care se uită la mine din oglindă. Îmi zâmbeşte prietenos. Care o fi treaba cu ea? Nu sunt chiar sigură că o cunosc, dar mi se pare o figură familiară. Poate este doar o faţă cu trăsături atât de comune, încât îţi pare că o cunoşti de-o viaţa, dar, de fapt, habar nu ai cine este. Acum mi se pare dubioasă. De ce se uită aşa la mine? Că se uită ea la mine acum, nu mi se mai pare ciudat. Ciudat este că mă uit eu la ea. Şi culmea este că fac asta zilnic. Parcă mă uit la un film. Pentru că mă uit la ea cum îşi trăieşte viaţa.”

Aşa şi-a început una din prietenele mele confesiunea ei către mine, cu menţiunea că ea nu este deprimată.

Mie îmi sună a depresie. Cred că este depresie, din momentul în care eşti pe „pilot automat” şi te uiţi la viaţa ta ca la un film, te izolezi, eşti obosit în permanenţă, nu ai chef de nimic, dar eu nu sunt psihiatru, nici măcar psiholog, aşa că nu pot decât să îi ofer sprijinul meu necondiţionat şi un sfat sau două. Nu mi-a trecut prin cap altceva mai bun să-i spun decât: „Sunt aici oricând ai nevoie!”.

Mie mi se pare remarcabil faptul că a vorbit. Ori a început să conştientizeze că se întâmplă ceva, ori este foarte avansată depresia şi confesiunea este strigătul ei de ajutor.

Nu sunt sigură că este bine să forţezi pe cineva deprimat să meargă la doctor, aşa că am început să pregătesc terenul. Ştiu că există multe mituri, mai ales în România, legate de mersul la psiholog. De psihiatru nici nu mai vorbesc, majoritatea asociază automat psihiatru cu eticheta „nebun”. Vreau să-mi fac temele bine. În momentul acesta ştiu că depresia este o boală, nu este doar o simplă „stare proastă”.

Eu aş vrea să-i dau un singur sfat: „Du-te la un specialist!”, dar ea susţine că nu este deprimată!

Şi eu am trecut prin asta, nu e deloc uşor! Eu am avut nevoie de o bună perioadă de timp ca să îmi dau seama că sufăr de depresie. Iar în această perioadă de timp am fost imposibilă, recunosc. Până să ajung la medic, am fugit de oameni. M-am izolat complet. Eram o victimă. Nimeni nu mă înţelegea, nimeni nu mă dorea, în realitate nu lăsam pe nimeni să ajungă la mine. Eram cu adevărat o victimă, dar tot eu eram persoana care îmi făceam cel mai mare rău. Nu ascultam, nu cooperam. Mă jeleam şi mă pierdeam. Încet, încet mă stingeam. Dar cel mai chinuitor lucru, nu era că eram deprimată, ci că încercam în ochii lumii să par că sunt ok. Asta îmi consuma şi bruma de energie pe care o mai aveam. Dar o făceam pentru că nu mai suportam privea plină de milă a celor din jurul meu şi veşnica întrebare: „Eşti bine?”

Atunci când, în sfârşit, am acceptat că am o problemă, am şi luat decizia de a merge la psiholog şi am anunţat pe toţi oamenii importanţi din viaţa mea despre decizia mea şi i-am rugat să mă susţină. Prima şedinţă la psiholog mi s-au părut pierdere de timp. M-a trimis să văd un ORL-ist, m-a trimis să văd un neurolog şi un psihiatru.

Vizita la psihiatru a fost o plăcere. Multe întrebări, mult interes, a verificat cu atenţie rezulatele analizelor şi istoricul meu, vreo o oră şi ceva de discuţie aprinsă, la sfârşit un diagnostic: depresie! Urmat de o trimitere înapoi către psiholog pentru terapie.

M-am întors la psiholog. Vizitele la ea mă enervau cumplit.

Mă gândeam „Tipa asta e o proastă. Îmi pune două-trei întrebări şi după se uită la mine cum îmi vărs sufletul în faţa ei, fără să aibă vreo expresie pe faţă, fără să mă încurajeze să merg mai departe”. Şi în cap nu aveam decât: „De ce draq ii dau eu bani ăsteia, că nu face nimic pentru mine?” Plecam de la ea din cabinet cu ideea bine înţepenită în cap: „Nu mai vin niciodată aici!”

Până într-o după amiază, când plecând de la ea, chiar furioasă, am realizat, de fapt, ce a făcut psihologul pentru mine: m-a făcut să-mi dau singură seama de sursa problemei mele. Întrebările ei puţine, cum spuneam, erau foarte bine plasate. Furia mea crescândă, furie pe care o direcționam greşit la adresa ei, era o reacţie a creierului meu, care refuza să accepte adevărul. După acest moment, ca să nu zic revelaţie, totul a început să recapete sens. Încet totul a redevenit normal.

Pentru că ştiu cât de greu mi-a fost mie, nu ştiu cum să o ajut pe ea, în altfel decât trimiţând-o la un specialist. Voi fi alături de ea, dar nu cred că o voi putea lăsa să se autodistrugă, fără ca măcar să încerc să o îndrum spre un ajutor de specialitate. Cred că o perioadă mă va urî pe mine, dar ştiu că după ce sufletul şi mintea ei vor începe să se vindece, prietenia noastră va învinge şi va aprecia ce am făcut pentru ea. Chiar dacă va alege să mă urască şi după terapie, nici nu ştiu dacă contează, important e că ea va fi bine!

Şi dacă va citi vreodată textul ăsta să ştie că i-am vrut binele, iar „Prozac-ul” e amuzant şi nu o prosteşte, nu o transformă în legumă, iar dacă medicul o trimite la sală şi o pune să stea la soare şi la aer curat, nu e o tâmpenie.

Imagine de aici:

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s