Amintiri din copilărie

DSCN9219

Mama a înlemnit când a văzut cum arătam și când a realizat că suntem singure

Nu am înțeles atunci de ce plângea și ea cu noi! Ne-a dat biletul mult dorit.
Ne-am suit în autobuz, am perforat biletele suindu-mă cu picioarele pe scaun, pentru că nu ajungeam la perforator.
Deja nu mai urlam isteric, doar ne mai curgeau niște lacrimi și suspinam din când în când.
Nu a fost nevoie să întreb pe cineva unde trebuie să coborâm, știam cum arată zona, stația și drumul spre casă, din stația de autobuz. Plus că știam să citesc.
Am ajuns acasă. Am bubuit în ușă, nu ajungeam la sonerie și nici starea de spirit nu era potrivită pentru un simplu ciocănit. Mama a înlemnit când a văzut cum arătam și când a realizat că suntem singure.
Nu știu cât a înțeles ea din povestea mea, nu ne-a reproșat nimic, dar nici nu m-a felicitat pentru decizia luată. Cred că s-a speriat mai tare decât noi! Dar treaba era deja făcută! Pe vremea aia nu existau telefoane mobile ca să-l anunțe și pe tata sau măcar să-l întrebe ce s-a întâmplat. Ah, de-ar fi existat!
S-a ocupat de noi, ne-a schimbat de haine, ne-a hrănit, ne-a consolat și drăgălit, până ne-am calmat.
Tata nu a dat nici un semn. S-a făcut seară, mama ne-a băgat la culcare. Am căzut late amândouă.

„Am pierdut fetele! Ce ne facem, mamă? Am fost la politie și spitale și la morgă, nu erau.”

Continuare aici

Imagine de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s